Mariana Tanase

Noi ne închinăm luminii din lumină divinitate.

(bunicului meu) trecătoare spulberă în suveici de argint locul gol fără gândurile în jocul cărora vin să mă prind încercuiesc o prismă cu un halou luminos geografia interioară se

Amurgul blând coboară Doamne... Evangheliile foșnesc gânduri hrănite iar înspre jocul lacrimilor mântuirii noastre. Oameni, pătrundeți rostul sufletului șoptind tristețea

De-ar fi să vii, eu aș pleca În capitala versurilor mele, Unde mă retrag spre a judeca Și cele bune, dar și cele rele. Plasă blândă de cuvinte Întrețese gândul despre viitor. Noaptea asta

Din bube, mucegaiuri și noroi Iscat-am maneliști și posturi noi. Posturi de televiziune Și posturi în a ne pune.

Ce mama mă-sii bat din palme zorii foșnesc copacii a crini și iasomie! Era atâta liniște la tâmpla aurie că ar mai vrea de liniște sa-i fie ! Se sting pe cer arginți de candelabre un

Fură timpul ochii clipei cromagnionul poartă măști de arlechin percep din adânc vulcanul: șuieră presiunea lavei din prea plin crevase cască-n coastă sulfurile simt olfatic dinspre

să te atingă de ispită! carnea ta să tremure în veci! ochii tăi să fie reci la zi! tu tot o stalactită în peștera ce-ți dă fiori și-ți răsucește vrerea-n faptul serii demonii să-ți

Azi pomi, răcoare. Alte anotimpuri vin. Trecător, omul...

Pe culme, etrava, despică talaz după talaz. În siaj, barcaz după barcaz. E lung convoiul! Pe ceruri, albatroșii cu soare în penaj deplâng sonor matrozii - scrisori in bastingaj. Un

La masa vieții ne-așezăm conviv după conviv acorduri noi semnăm fictiv... Roșu Marte halouri resfiră masculin, războinic și tardiv. Un pic intempestiv, orange se-aprinde

Pune-ți ramura de verde-n cuiul porții Binele ca să aduci cu ea. Pune-o în cuptor, crește belșugul, pleacă hoții. Peste tot și toate, tu, în crucea nopții Verde sevă tragi din rouă cum fac

Pe boltă, împăcarea dintre spații scrie stele. Pe ape, maiestuoasă e fregata tunuri grele apasă în tribord ori în babord - tangaj pe sorb - cu velatura larg desfășurată înaintează

Ce, parcă voi nu mergeți cu tramvaiul? Merg și eu ! Că doar distanțele sunt mari, și acolo unde trebuie să străbat orașul de la un capăt la altul este greu, obositor să merg pe jos... Măcar întors,

Cu mâinile și gândul adesea ocupat Mă pierd în zări dinspre visare Frământ cu mâna-n lutul închegat Cu un răspuns cu încă o-ntrebare. Ivesc aripi de clipe printre palme La mine-i azi

Eu sunt la fel ca trestia înaltă Băltăreață, aidoma ca ea. Apa rădăcinile ne scaldă Ne spală trup și lujer Dunărea. Mă unduiesc flexibilă în mers Și vântul trece-ades cu voluptate Pe

Îngerul, Cu aripile a-mbrățișat genunchii Și capul peste ei și-a așezat Ca un alt fetus din rărunchii Unei dureri ce tocmai l-anjunghiat. Picură pe vânt otravă de cuvinte Le mai adaugă și un