Este prima data...

Este prima data cand nu astept nimic. Este prima data cand se intampla asa. Este prima data cand nu imi doresc. Si totusi, parca imi lipseste ceva, parca nu le-as avea pe toate cu mine. Sau, din contra, dintr-o data am devenit constienta de un ceva mai vechi, un ceva bine ingropat ( oare? ). Am devenit constienta de existenta sa, poate tocmai din pricina faptului ca nu vreau nimic de la nimeni. Este intr-un fel sa nu-ti mai doresti nimic de la nimeni, sa te uiti la cei de langa tine ca si cum verbul “a primi” nu ar exista! Dar, cu toate acestea, ma uimeste durerea pe care o simt. Este ca o parte din mine, ca o mana, ca un picior, ca ochii, gura sau nasul, o port cu mine peste tot. Oare ceilalti o vad? Si mai mult decat atat, o stiu pe aceasta durere, o cunosc de ani de zile. Am vietuit impreuna fiecare secunda a fiecarui an la dimensiunea secolului. La inceput ma intrebam cand se va sfarsi, apoi daca se va sfarsi vreodata, ca apoi sa nu mai stiu decat ca exista, este eu. Ce m-a facut sa redevin constienta de ea? Ce m-a facut sa o redescopar?