\"Înainte\" și \"după\"

Cătălina, o bună prietenă pictor, își amintește, amuzată, un episod din viața ei trăit în perioada „mișcării revoluționare din ’89”. Avea numai 10 ani pe-atunci și, neînțelegând exact ce se petrece, a întrebat: - Mamă, ce-i aia „revoluție”? Ce se întâmplă? Cum adică „o să fie mai bine”? Erau întrebările unui copil, așa că răspunsurile se impuneau ca atare. - Cati, ce-ți place ție, cel mai mult, să mănânci? - Banane! - Ei, de-acum o să mănânci câte banane vrei. N-a fost așa, continuă Cătălina. Cărțile și caietele se scumpeau vertiginos, mâncarea și hăinuțele, de asemenea. În consecință, capitolul „banane pe săturate” a fost, ca și până atunci, exclus din poveste. Și-așa a rămas. - Ar însemna să renunț la un tub de culoare, explică. Nu-mi permit și una și alta. Eu văd lucrurile ca pe un soi de „aceeași Mărie, da’ cu altă pălărie”. Înainte îl vedeam pe „răposatu’”, seară de seară, la telejurnal. Acum îl văd, seară de seară, pe Gigi Becali la știri. Mă-ncearcă teribila senzație că am schimbat protagoniștii, nu și piesa. Mă-njurați? Să vă fie de bine! Nu-mi arog dreptul de a schimba ceva. Doar constat. În urmă vreme, am mers în „n” tabere de creație prin care adolescenții-scriitori erau recompensați pentru talentul lor și, vă asigur, n-am întâlnit în nici una vreo urmă de ideologie comunistă. Dimpotrivă. Orice tentativă de a scrie ceva „în spiritul epocii” era ironizată cu comentarii de genul: „Na, c-ai zis-o! foaie verde și-o lalea, dragă mi-i Republica…” Tăia orice elan în acest sens. Erau tabere excelent organizate, unde apariția lui Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Șerban Foarță, Florin Manolescu, Val Condurache, Florin Iaru, Mircea Martin etc., nu șoca pe nimeni. Nu era nevoie de nici un fel de „minuni dumnezeiești” pentru a-i auzi sau a-i vedea. Azi avem la-ndemână un site literar unde marile orgolii (adesea nejustificate) sunt Cerberi la porțile sufletelor noastre. Nu spun că era mai bine „atunci”, dar ce folos cu „acum”? Înainte de 22 dec. nu găseam să cumpăr anumite cărți pe care mi le doream. În 2000, concepeam proiecte culturale pentru un teatru din București, aveam un salariu de 800.000 lei și un dicționar pe care îl râvneam costa 500.000. Credeți că mi l-am permis? Să vă mai spun și că în 2003 făceam proiecte culturale la Uniunea Artiștilor Plastici pentru 2.000.000 lei? Poate într-o altă zi… P.S. Nu zâmbiți în felul „acela”. Nu mă lamentez. V-am spus: constat. Și cred că sunt mai fericită și mai realizată decât mulți alții. Doream doar să îmi afirm poziția după ce am citit „Da pentru comunism!” (Eugen Gălățeanu). „Drăcușorul” lui m-a îmboldit și pe mine, atât de tare încât nu mi s-a părut suficientă anexa „comentariile membrilor”. Maria Ene