Maria Prochipiuc

Adrian și Guernica - ce trimiteri, chiar așa de dur m-am exprimat, am pulverizat cititorul cu aviația cuvintelor încât te-ai dus atât de departe?
La final voi posta imaginea lui Pablo Picasso – interesantă trimitere!

Victor - șarpele* te apara, te strange, inghite ganduri le scuipa venin, ucide intr\'un mod placut pe cei ce te citesc Frumos! Încă nu m-am gândit la titlu. Iar o propunere este bine venită

Mulțumiri tuturor celor care ne-au trecut pragul, gestul meu e doar de adimirație pentru cel care toată viața a luptat cu timpul și mai ales cu el. Din suflet pentru suflet și vouă care ați venit aici în semn că încă mai suntem buni și noi de ceva.

J-F - Da, pe moment las așa poți veni cu o sugestie de titlu, cred că voi interveni dar acum nu-mi mai vine nimic prin minte, poate fi un dialog și cu mine, dar poate fi îndreptată și către un interlocutor, da, tu ai venit cu mai multe variante de interpretare, e interesant atunci când apar mai multe interpretari decât la ce te așteptai tu, și mai ales când crezi că sigur doar asta ai vrut să spui.

Bianca – îți mulțumesc pentru adâncimea cuvintelor tale, uite mă bucur că tu ai venit exact cu deschiderea tranșantă, din tăceri prea multe cred că mi se trage, din tăceri mistuite, ce minunat îmi spui tu : că nu m-ai simțit niciodată în atâta revoltă, știu eu nu mai spun nimic, ce-ar fi dacă aș destăinui mesajul? Oricum mă bucură pătrunderea ta și mai ales că ai reușit dincolo de cuvinte.

Victor- în fiecare din noi există șarpele acela, o intuiție deosebită de cellalte, e posibil să fie și așa ceva, mi-a dat de gândit comentariul tău, poate fi un adevăr la mijloc, poate fi și nu mă opresc aici voi merge înainte dar fără sau cu șarpe, ce zici?

Te regăsesc după atîtea neliniști într-un cadru cu totul deosebit, e fiorul acela interior care dezvălui taine subtile ale sufletului. E un ton personal, dăruit nouă cu multă sensibilitate, știi să gândești frumos, că de vis… iubești ascuțita pătrundere a cuvântului, iar aici i-ai găsit strălucirea potrivită.

Un destin fericit al cuvintelor își găsesc popas într-o poezie scrisă cu o mare stăpânire a mijloacelor poetice. Frumos o fi , frumoși suntem atunci când cuvintele ne îmbracă în sentimente. Încerci mereu să găsești idei poetice cu cea mai expresivă formă. E lumea profundă a unui interior care din când în când revarsă din preaplinul său dîndu-ne frumuseți. Văd că nu te lași prinsă de modelele noi ,ci tu folosești forma și measajul care ți se potrivesc doar ție. Scrii firesc atingând pragul poeziei adevărate!

Loredana- amestecul tău printre cuvintele mele îmi aduce bucurie, e greu să scrii după ce zile întregi parcurgi universurile altora, te îmbraci în fumosul lor, îți însușești anumite expresii, fără voia ta îți rămîn acolo undeva și când încerci să mai scrii câte te gândești a cui or fi cuvintele?

Daniela - frumos ai metamorfozat tu versurile mele, le-ai făcut să trăiască, așa cum bine le-am gândit, referitor la iertare, e mult prea complicat, mă iert pe mine că să-i pot ierta și pe alții, mai mult nu spun fiindcă cred că nu si-a terminat ocolul și mai vedem cine și cum mai vede.

Lucian – în umbră din umbră mă bucură popasul tău aici la mine, și ai dreptate gânduri puse în diverse forme.

Thais- prea frumos spui tu, încât mi se pare că aceste cuvinte ale mele au uitat să vorbească, încât totul devine doar tăcere. Să ne bucurăm atunci în tăcere, eu tac mult, dar tăcerea mă omoară uneori!

Dana- tu treci dincolo de mine, te știu ai putere de pătrundere fiindcă știi tu bine s-a făcut transferul de inimii acolo sub statuia lui Cuza, probabil din cauza frigului, fiecare învățam , nu știu cât am reusit să învăț de aici sau din alte părți aiurea, am trecut deja pragul celor doi ani de stat aici, dacă am rezistat atît e încă bine, voi vedea, chiar dacă din când în cînd îmi mai fac bagajele de plecare…

Vali – dacă boabele noastre- cuvintele reușesc să înflorească maci, e poate cel mai frumos lucru. Să ne bucurăm atunci în bucuria clipei!

Așa este: Atât a fost... Atât a mai rămas... ai reușit așa cum ne-ai obișnuit de fiecare dată să îmbini în vers nu numai sentiment dar și multă duioșie și mai ales e un îndemn spre meditație, nopțile se zdrențuiesc doar pentru a atinge sigiliul treceri dincolo, desigur că pe calendar va rămâne o dată însemnată cu roșu-roșul jertfei, a unei vieții închinate Creatorului și creației. Nu pot comenta mai mult, aprind pios o lacrimă sclipind a lumină aici în popasul cuvintelor tale.

Mai intâi îți pot spune un :Bun venit! Eu desigur mă aflu pentru prima dată la textele tale, în rest nu mai știu.

E interesant să pătrunzi miracolul acesta numit femeie, prima parte mi se pare cea mai reusită dintre ele: gândul cutreierând precum un pustnic drumurile. E doar un semn al trecerii mele pe aici!

Am citit cu mare atenție scrierea ta, da, e ceva care îmi amintește de o întâmplare din vara trecuta când un telefon în noapte suna disperat, venea de pe alte melegaguri, de undeva de unde căpșunile cresc ca în poveste, la capătul celalalt al firului o voce plăpânda dar sigura pe ea întreba dacă nu cumva o femeie cu mâinile ca de sfântă și chipul de icoană a poposit aici la mine. Surprinderea era destul de mare fiindca nu mă așteptam că acel cineva să poată crede că femeia cu chipul de neliniște, cu dorul de ceva deosebit putea măcar să facă gestul să se oprească pentru o clipă în mijlocul liniștii mele aparente. Cunoscusem o femeie de genul celei descriese de tine într-o lună numită a lui februarie, era diferită de cea pe care o descrii tu, era pornită tot așa ca și tine să-și caute un loc anume, tot așa spunea și ea că e prima dată când părăsea cuibul( atunci era prima dată), căuta altceva care să-i împlinească gândurile clădite uneori pe iluzii, căuta un EL, nu știa că acel EL locuia chiar în ea (ce a urmat după, poate voi scrie și eu cândva sau poate îi voi spune direct când va apărea din nou). E o realitate pură, așa simt eu, iar darul descrierii îmi este cunoscut, numai că nu știu ce si cum te îndepărtează din când în când spre alte drumuri. Te aștept aici! Nu uit că ai fost primul meu îndumător aici pe poezie, că tu mi-ai arătat cu spirit de ajutor atunci când ceva nu erea bine. Nu știi cât de mult m-ai ajutat, nu știi cât de mult îți simt lipsa. Te astept si cu alte scrieri, surprindere mare am văzut ca au disparut si textele...

Silvia, trebuie să-l convingi pe Adrian să vie, venirea mea ar fi sigură, daca aș avea un partener pe măsura lui. Știu că își dorește foarte mult, hai să încercăm!

Felicitări!

Cea mai reușită dintre ele mi se pare \'\'conflictul între generații\'\' Sperăm să vină epigiramișt(i)ele să-și dea cu părerea eu... doar atât mă bucur că te-am văzut și în această postură.

2 Aprilie

Găsindu-mi numele în scrsoarea de față m-am și gândit că trebuie să răspund, că e prima scrisoare și primul răspuns e un adevăr, nu? Ei, beculețe nu prea am văzut, doar stele verzi... și cum mulți mă condamă că vin cu ploconul la mine i-aș fi încondeiat, dar pricepere nu am așa că din ce-mi prisosește spre tine pornește, toată admirația pentru ce-ai scris.

Din ramuri verzi de mătrăgună
m-am tot gândit să-mi fac sălaș
săgeți din salcie trăsnită
orbecăind în noapte
lumină nu-i !

Din fierul dur ce-n trup îmi ruginește
să-mi pun cenușa
în clopot
pe dureri

m-a părăsit nevoia de real
și chem
de unde nu-i
speranța

DA! Îmi încep incursiunea prin și printre personajele tale, pai ce făcu Petrică ăsta, se pricopsi cu Magdalena, că și eu am serviciu de casnică, nu vreau să zic că o invidiez pe respectiva fiindca m-aș dezice de la crezul universal. Vai! Ce descopăr că e și geloasă, pai nu se poate, ce știe ea mai mult decât mine? Aha , să facă nod la cravată! Uite pe asta nu știu fiindca nu am avut un bărbat stabil și mai toți erau doar sportivi. Săracul Petrica! De asta nu fac eu niciodata nod barbatilor. Sa ne auzim cu bine. Domnule autor dar dumeata de ce porti bucla pe stanga!

Ficțiune la tine, da te și cred! Tu din orice realitate faci un moment deosebit de fictiune. Ma tot gandeam pe când personajul tău va merge într-o călătorie imaginara pe melagurile mele? Doar imaginar! Abia azi am citit, scirerea ta, și așa cum îl stiu pe Alin din poemele lui am vrezut că aici e doar adevar pur. Nu e păcăleală sunt tot eu, numai că de scurtă vreme mi-am schimbat domiciliul... pe asta n-o mai stiai, sâc!

nebunia din mine
mâzgâlește pereții
a verde tainic de lumină

născocesc povești
la uși și ferestre bătute în cuie
struna inimii învârte pământul
durerea uitării arde
dinspre iernile fără soț
Mă scuturam de frunza ce-o să moară
de acum voi avea grijă ce gândesc
să nu mai fiu mâncarea lumii
pe jarul clipelor vestale
înflorește piatra
iubite
tu nu mai
ești

Mă uit la fotografia noastră de când te-am sărbătorit la cenaclu, când te bucurai că a fost cea mai mare sărbătoare a ta și nici nu știu care dintre noi nu mai e în picioare. Uite, nu știu de ce te țineai tu cu mâna de inimă și eu plângeam și tu îmi spuneai că nu e cazul să plâng, că avem încă multe lucruri de făcut... Și, totuși, tu te țineai cu mâna de inimă, te sprijineai cu mâna de inima ta, de inima ta generoasă, care a bătut pentru noi toți, de inima ta curată, care a luminat pentru noi toți și de inima ta care a ...înaintea inimilor noastre...te-am simțit vertical și frumos și pentru că, te rog să înțelegi, nu am cum să vorbesc eu în picioare despre tine întins în pământ. Și n-am cum să cred că tu, Întâiul dinte noi, Primul clasic și Primul nostru învățător, vei rămâne acolo, în vreme ce toți ceilalți se vor întoarce, pentru cine știe câtă vreme și ei, la casele lor. Am să vin să te văd, într-o zi când n-o să mă vadă nimeni că vin, pentru că nu știu nici să calc, nu știu nici să vorbesc, când mă gândesc că tu nu mai ești...Zeule tânăr care ai rupt orizontul înghețat al dogmei clinchetind zănatec... Sprijină-te de mine încă o clipă, cât eu însumi simt că somnul e cea mai mare dintre toate averile mele. Hai bătrâne, spijină-te...Hai prietene, hai, omule bun...Nu te lăsa copleșit de prima impresie... Nu m-ai învățat tu că versul cel mai frumos din limba română este Nu credeam să-nvăț a muri vreodată? (Adrian Păunescu)

Dedicatie iubitorilor de Nichita!

Cântec

Bineânțeles că eu sunt robul vostru,
ah, voi copile, voi fete, voi femei,
ah, voi, pletoaselor, și voi genoaselor,
ah, voi, pulpoaselor, și voi, țâțoaselor,
bineînțeles că sunt al vostru,
bineînțeles că este bineînțeles
tocmai de aceea strâng în brațe
o singură femeie,
tocmai de aceea strâng în brațe
o singură femeie,
altfel, cum v-aș cunoaște pe toate
altfel, acum aș fi robul vostru?

Aleks,

Da e adevărat, nu zic că nu, și îmi place că ai venit cu ceva în plus, desigur despre Nichita se pot spune multe, am scris parcă și anul trecut despre el, nici măcar nu am încercat să vad ce-am scris acolo dar sunt sigură ca atunci l-am privit din alt unghi. Ai venit cu amănunte tocmai mestecam într-un cazan cu bulion și poezia Într-o zi cam pe la prânz, autorul a publicat-o când avea…48 de ani.

Referitor la ultimele cuvinte nici eu nu știu, dar așa am citit, probail s-a fabulat referitor la ulimul volum Respirări iar acel verde recepoate l-a spus cu ultima respirare. Mi-ai adus o mare bucurie prin amănuntele puse aici. Felicitări ție!

Pentru voi toți!

Tot ceva ce am găsit despre Nichita ( nu sunt cuvintele mele): Nu știu cât pentru că l-au vrut fată, sau pentru că nu l-au vrut prea năzdrăvan, sau pentru că așa cum spunea Nichita fetele erau mai iubite în mahalalele Ploieștiului deoarece rămâneau mai statornic lipite de sufletele părinților – lui i-au lăsat plete blonde și i-au pus în păr o fundă bleu ( întrucât prin rochiță nu se prea putea vedea astfel că era băiat). Nichita a fost mai întâi înger. Cu el însuși vorbește în poezie, cu el, copilul, atunci când se adresează îngerului, acel înger în stare să-i traducă totul - iarba, frunza, stelele, până și gândul pietrelor. Un înger drac, un înger încârlionțat-luciferic, un inconoclast-smerit, un înger cu chip de fetiță: ,, nu prea mă deosebeam de fetițele din mahala după port, până când într-o zi am încasat un toc de bătaie de la maică-mea din pricina faptului că, arătând ceva necuviincios la vedere vecinei mele Marcela, i-am zis: sâc că eu sunt băiat, iar tu ești fetiță,, iar aceea de pe atunci s-a dus cu sfori de lacrimi la maica-sa întrebând-o că ea de ce nu este băiat…

Dacă las la o parte încâlcirea frelor de borangic cu tendințe prea accentuate spre a ne încurca mintea și cugetul, mă gândesc că doar acest anotimp al renașterii te face să uiți de unde vrei să pornești și unde ai ajuns, voi sublinia doar un moment de adevărat lirism:

și vârrrrrrrrrrrrrrrrrrrr
mi-au zburat ridurile nedumerite de atâta
și-atâta cântec deodată surată
ia tu cei zece scorpioni și mai amețește-i divin
poate te scapă ei de anii venin

transcris cu mijloace simple din care se poate desluși(fiindcă totul este la vedere) elanul de prea multe ori contrariat:

epitaful îl vom scrie târziu ceva mai târziu
mai la vremea când ne apucă și pe noi
cealaltă numărătoare inevitabilă
și firește zbrrrrrrrrrrrrrrrr
ireversibilă pe degete

imagini inedited, de fapt multe imagini suprapuse,așa cum cred că este viața ta plină de neliniști, căutări, iar aici încerci niște răspunsuri posibile.

Doră

Ce splendoare de păr și ce bogăție de plete
poți să ai tu Dora
de am putea la iarnă să ne încălzim
rubedeniile amândurora
iar dacă mor nu voi sicriu bogat
ci părul să ți-l retezi pe mine
și măru-n mână să mi-l pui
să-nceapă de din nou cea izgonire
din raiul vieții în raiul nimănui
în raiul păsării
în sâmburele zarzării
pe apa sâmbetii
surâsul Giocondei
Dar mai bine dacă-ar fi mai bine să-ți zic
mai flutură-ți tu Dora părul tău cu chip
mai lasă-mi-l să-l flutur într-un vers
mai înstelează-mă tu Dora cu un univers