Lansare de carte - Valeriu Barbu, un poet neobișnuit

La Biblioteca \"V.A. Urechia\" din Galați va avea loc miercuri, 10 iunie ora 11.00, lansarea volumului \"a mic de mână\", autor Valeriu D.G. Barbu. Poetul Valeriu Barbu nu se află la prima încercare de acest gen, el a recidivat, mereu, mereu:

24 martie 2008 - a avut loc lansarea pentru cartea \"Din cioburi\" la Biblioteca \"V.A. Urechia\" din Galați.

17 iulie 2008 - a avut loc lansarea pentru cartea \"Arlechinul cu fesul pe dos\" la Constanța.

27 octombrie 2008 - a avut loc lansarea pentru cartea \"Lipit pământului\" la Centrul Cultural al Ministerului de Interne, București.

25 martie 2009 - a avut loc lansarea pentru cartea \"Tablele împărțirii\" la Constanța.

27 octombrie 2008 - în calitate de autor, a primit pentru cartea \"Lipit pământului\" Diploma de excelență pentru poezie de la Agenția Națională a Penitenciarelor.

Valeriu Dandeș Ganea, așa cum este cunoscut pe www.agonia.com scrie poezii dinainte să fie închis, dar în timpul detenției a avut mai mult timp să se reculeagă, să-și rânduiască ideile și să le trimită prin scrisori celor de-afară, care l-au și ajutat în cele din urmă să-și editeze și să-și lanseze fiecare volum. Iubitorii de poezie de fiecare dată au răspuns invitației, participând la manifestări deosebite, prilejuite de lansarea fiecărui volum. După primul volum, unde s-a bucurat de succes, el a revenit mereu în atenția iubitorilor de poezie.

Barbu nu e nici poet de modă veche, nici postmodernist, nici fracturist! După ce citești poeziile lui te simți mai curat. Se aseamănă cu Venus din Milo, în ceea ce privește alternanța dintre logica și cenzura și jocul de-a viața. (Vasile Cușner)

Din cioburi- Poezia lui Valeriu Barbu este una de tip arborescent, mizând deopotrivă pe rememorare și percepție. Eul liric apare ca suspendat într-un loc de unde cu o anume detașare transpune poetic realitatea, cu nuanțele ei dramatice, pe alocuri dureroase. Este un câmp de așteptare totodată: „undeva mă așteaptă faptele”, spune poetul, și un spațiu al rodirii: „iubirea ține timpul în miezul ei/ și-n coajă teama, grija”. Fervoarea asociațiilor și sinapselor pulsează de dorința unei regăsiri și în același timp a unei vieți noi, al unei expansiuni și cuceriri a lumii din locul iubirii și rugăciunii: „tăcerea mea e rugăciune/ nu-i pământul atât de mare/ pe cât mi-l închipuiam/ în noaptea aceasta” („Colindul închisorii”). Este un parcurs ce surprinde starea purității de copil ce are acces la taină: „în drumul meu/ am lăsat pâinea unui copil/ plângea așteptându-și mama/ privind în sus/ mai sus decât am putea privi noi/ oamenii mari”.Poezia este „zbatere gemând sub literă”, pășire peste „muchii” și „drumuri colțuroase” ca o ultimă îndeletnicire până ce „dincolo/ voi ajunge cu inima șchiopătând”, întrebându-se imediat: „cine-mi va măsura unghiile sau urma/ după cățărarea pe muntele pe care suindu-l se scufundă”. …..(Florin Caragiu)

Arlechinul cu fesul pe dos - Prin acest volum, scris în detenție, la fel ca și cel precedent, Valeriu D. G Barbu se transformă într-un „arlechin cu fesul pe dos“, de fapt, un pretext de a observa lumea în care trăiește, cu farmecul și cu nedreptățile ei și de a o reda, în scris, potrivit propriilor stări pline de sensibilitate. Întregul volum se desfășoară sub influența a două stări contradictorii: cea de arlechin și cea a lucidității propriei cenzuri. În poezia care dă titlul volmului, autorul își strigă neputința: „M-am săturat să fiu/ normal în mine / și afară / în chingi electrochimice: sonorități / secționate pe lung / străzi‚ farfurii, ceruri, rugăciuni.../ …așteptări secționate pe lung, toate acestea/ încolăcite în juru-mi și botezate ceremonios / speranțe“. (Vasile Cușner)

Tablele împărțirii - Este atâta suflet în sufletul unui poet încât devine penibil să vorbești despre poezia lui. Poeții îs cei mai mari filosofi, spunea Heidegger. A vorbi despre poet, zicea olteanul Arghezi, este ca și cum ai striga într-o peșteră goală. Să scriu despre poezia lui Valeriu DG Barbu? Oricât de important m-aș crede, nu am căderea să o fac: poezia vorbește singură despre ea și cititorul este cel mai bun critic. Cel mai mare poet pe care l-am cunoscut avea patru ani și făcea o afirmație superbă, repetând – fără să știe – o întreagă istorie a poeziei: “Roșu, galben, verde-albastru/ Baba Cloanța, Cotoroanța”. Nichita spunea, repetând o poveste argheziană, “Arghezi s-a uitat în ochii lui Eminescu, eu m-am uitat în ochii lui Arghezi. Deci eu m-am uitat în ochii lui Eminescu.” Nichita mi-a dat, cu mâna lui, un premiu al Uniunii Scriitorilor pentru poezie și a treabuit să mă uit în ochii lui Nichita Stănescu. Am privilegiu de a edita și cel de al patrulea VOLUM DE POEZIE al lui Valeriu DG Barbu și – vrând, ne-vrând – el a trebuit să mă privească în ochi. (Constantin Lămureanu)

La întâlnirea de miercuri, Valeriu Barbu vine cu un nou volum, numit \"a mic de mână\". În prefața acestui volum, Valeriu Cușner spune, că poetul are dreptul să fie mereu cu fruntea sus și să revină printre noi scriindu-și opera, și mai ales numele, numai cu MAJUSCULE.


DREPTUL LA „MAJUSCULE”
În primele două volume de poeme , apărute la Editura „Neliniști metafizice” din Constanța, tânărul poet, Valeriu Barbu, își încheiase exercițiul de catharsis inițiat prin volumul de debut, intitulat „Din cioburi” , prin care își reconstituia traumatizanta identitate, disimulând-o subtil în „Arlechinul cu fesul pe dos” , ( cel de al doilea ), ca mai apoi, ( în cel de al treilea), “...lipit pământului” să-și încheie primul ciclu al redevenirii întru ființă, . conform sintagmei lui Constantin Noica. De fapt simțise nevoia de a-și ecologiza existența, supunându-se unui efort intens de purificare morală, asumându-și, în modul cel mai tranșant, ultimile greșeli. Spun aceasta pentru că în al patrulea volum „tablele împărțirii”, poetul trecea la o nouă etapă în devenirea sa și anume cea prin care se dăruia oamenilor cu toată ființa.

Iată că, prin recentul volum „a mic de mână” ( al cincilea ), apărut la aceeași editură, își face bilanțul evoluției sale spirituale, constatând că a reușit să adune „cinci petice de cer / unde libertatea se scrie cu aripa” , fiindcă poetul și-a realizat cele cinci volume într-o libertate obținută doar cu aripa scrisului. Trebuie remarcat că titlurile ultimilor trei volume cât și titlurile tuturor poeziilor sale, au fost tipărite cu litere minuscule, chiar și începutul fiecărui vers; un fel de teamă de a folosi caractere majuscule, fiind izvorâtă din sfiala sau modestia sa: „voi fi totdeauna ca un a mic de mână” , rătăcit „prin desișul literelor” , parcă dorind a sugera că ar fi un începător în ale scrisului, un însingurat „îndobitocit de muțenia speranței” în diversitatea „singurătății lumii” , descrisă cu acribie chiar în primul poem al volumului, pentru că, fără nici o excepție, „toți ajung...sub polobocul morții” . De fapt Valeriu Barbu prezintă sindromul unei crize de inferioritate: „acum sunt singur și sunt mic...un arlechin mascat în om de rând” , precum și cel al nimicniciei, pentru că i-a fost furată și copilăria: „sunt un orfan...în târgul cosmopolit.... pădurea nu am mai găsit-o ...cineva... mi-a asfaltat părinții” și nici să se întoarcă înapoi nu poate, pentru că „drumul nu mai este ...nici corcodușii, nici păsările...nici veșnicia”. La această stare contribuie și „neputința de a privi peste umăr” cât și drama lumii moderne, în care și aerul „a devenit irespirabil”, o consecință a „colbului tehnologic” ce ne transformă în „umbre uscate” cu „rămășițe din arse aspirații” și „mame ce și-au vândut pruncii” . Și spectacolul terifiant al copiilor „născuți bătrâni ... sprijiniți în bastoane / târându-și galoșii” prin „blocul fostelor iluzii” în care „strada-i un spital deșirat, născut pe un cadran de viruși” , contribuie la adâncirea crizei, fiindcă „sceptrele bunelor intenții ale celor puternici” ( „eroi ai secundei”, plini de „cumplita foame de importanță”, . înconjurați de „robo-aplaudaci” .), nu le oferă decât șansa de a „întineri doar murind” .

Tabloul decăderii unor români îi acutizează această stare fiindcă au devenit „prea comunitari de la o vreme, băgameșteni ultramoderni” dispuși a fi slugi cu „de-a libertatea zburdând pe afară / cu sărăcia ambalată lucios”, niște români – „ străini, lătrați de câinii propriei pustiiri” , ce se întorc acasă neîmpliniți, ca fii risipitori: „măria sa, bănuțul” i-ar întoarce chiar și pe sfinți din drum. ( Numai unii mai reușesc să „străpungă membrana timpului” într-o lume care „renaște uluitor de identică” , conform principiului eternei reîntoarceri al lui Nietzsche ). Regretă „că aș fi putut urni munții doar cu un zâmbet” dar „n-am fost decât un orb / fiindcă „n-am iubit destul” și, tânăr fiind și indus erorii, a devenit „mai egoist decât zeii” cei ce mereu au „pierdut la zaruri omenirea” și că a devenit o umbră cenușie, oscilând între exaltare și depresie după ce și-a pierdut și ultimile sale visuri „undeva pe lângă Via Casilina” din Italia. „Exaltarea este o depresie privită invers” susține poetul, pentru că „am cules viața ca și cum aș fi jefuit-o” , mărturisind că vede altfel lumea „ca pe o panoramă colorată” . în nuanțe sumbre: „predomină griul, umbre vernil, diluate” .,el însuși devenind „umbra unei statui mărețe”.

Drama poetului devine și a întregii lumi,fiindcă starea de umbră se extinde și asupra ei ( o aluzie și la criza economică mondială ), „geme omenirea” într-un „plâns păstos / un murmur continuu / ca un fâșâit grav... foame, cumplite foame ... plânsul lumii este identic / lumea oricum vei roti-o tot așa va cade / întreg pământul costă un cent” fiindcă „totu-i o minciună sfruntată din vreme ce / căutăm adevărul” și „sala de speranțe intră-n renovare” iar ultima „speranță, fostă fecioară, / azi târfă, se dă pe nimic trecătorilor altor planete”. O mare parte a versurilor, din acest volum, se pot constitui în poeme de atitudine civică, pentru că evidențiind răul social, prin antinomie, se va declanșa și reacția de luptă împotriva lui. În ceea ce s-ar numi poezia de stare, Valeriu Barbu creiază, uneori ( între patru pereți ), o atmosferă sublimă: „îmi pune înserarea jilave veșminte / stelele curg în barbă, pe umeri ... puzderii de raze / pe fruntea mea ai putea să le numeri / statuă de piatră sunt , paznicul serii ...în straie de bazalt și abanos ... spirale mișcând în sus și în jos...aer și piatră sunt, două spirale vii...cum își vorbesc pietrele / tu n-ai să știi” . Măiestria simplității versurilor fascinează și te seduce. Parcă ești transferat în afara lumii, într-un univers magic pe care nu dorești să-l părăsești vreodată.

Tot între patru pereți poetul reușește să sărute holograma iubitei doar prin „atingerea buzelor de geam / am făcut dragoste cuibărindu-mă ....în plutire mahmură / ștergătorul de geamuri surâde imperceptibil chipului tău, iubito!” „Toate cărțile mele sunt scrise aici ( în detenție - n.n.), holbându-mă tâmp toamnei, fără a trăi nici măcar” un sărut, numai dorul cu florile. Pentru ego-ul său empiric, primăvara devine o așteptare, numărând: „mă iubește, nu mă iubește...! Primăvara, codană subțire îmbrăcată / mă duce de mână ca pe un fecior întâia oară / în odaia misterelor...la durerile propriei mele faceri” . În concepția poetului, muzica este aducătoare de iubire, în care doar „meniul cu vocale fierbinți” primează în farmecul ei, consoanele „n-au zeamă de muzică, centrifugate dau zumzet metalic și aspru”, notele preferate ale poetului fiind: „iu, bi, re”. Numai că iubirea lumească trebui să fie cât mai apropiată de cea universală: „Dacă nu-i iubire, nici frică de imensitate / dracu\' te mai înțelege, inimă!...tu, iubito ești doar un reper; universul este mega- iubirea mea” .

Iubirea pentru părinți poartă, de asemenea, amprenta detenției: „mamă, te-am visat / mă priveai cum ....m-am înstrăinat - murind în avans / parcă n-am trăit, iar tu nu ai plâns.... zămisleai aripi care azi mă dor / parcă n-ai murit, parcă nu-mi ești tu / care m-a născut, nu sunt fiul tău” . Tatăl ( o „umbră fără secure” ) și bunicul apar ca „umbre împuținate, reduse, absorbite în ceruri” unde „moartea, casieră, taie chitanța”. „Bunicule, tu te-ai născut bunic... pe tine nu te pot vedea copil ... pe prispa din piatra fostelor altare” pentru că „nu mai știu unde începe chipul meu aici” , doar „dealul mă ține pe umeri / precum mă ținea tata,când eram mic”; imaginile lor suprapunându-se peste prezentul în care „suntem mai necredincioși precum eram ieri” ,fiindcă „ne-au părăsit toți zeii..striviți de roți de progres informatic și dorul galactic de zbor” „Oare unde se termină răul și binele începe, bunicule?”, se întreabă disperat poetul, pentru că ziua de mâine va fi „o mașinărie complicată” cu „tehnologia surâsulu i depășită” și cu „exorcismul trecut drept spectacol” , acceptând „nivelurile de emoții ca speranțe”. Trecând prin numeroasele încercări dramatice ale vieții, starea sa de melancolie i-a devenit benignă, ca un panaceu binevenit: „precum sciții însemn zilele / o piatră albă, șapte negre și nu caut fericirile, doar cumințenia, / absența răului ...lipsa iubitei ,/ golul îl umplu așa...zilele trec pe lângă mine... sunt un eretic dar nu destul...neputințelor mele mă închin ...îmi caut fericiri ascunse-n chin...nu-mi voi lua nici un bagaj cu mine” . Față de această stare, Valeriu Barbu încearcă un exercițiu de resuscitare psihică prin câteva savuroase poeme în care parodiază numeroase proverbe și zicale românești, exercițiu reușit ( prin inversarea cuvintelor cât și a sensurilor),cu nașterea altor proverbe sau, chiar, a unor maxime. De fapt pe parcursul întregului volum sunt înșiruite numeroase maxime ( unele cu mult umor ), din care citez câteva: „cine dă în gropi poate fi orb, nu musai prost /, cine-o face ca mine imitație se cheamă /, la omul sărac boii fac grevă /, nu lăsa pe mâîne ci pe poimâine /, socoteala de acasă e ca nuca în perete /, iubirea e chioară /, oaia neagră dă tot lapte alb /, imunii au zâmbetul învățat /,surâsul este verbul trezirii /, într-o picătură de ploaie încape întregul pământ /, lucrurile mari sunt din păcate, nu din fericire / etc.

În cea de a treia parte a volumului, Valeriu Barbu ne evidențiază o surprinzătoare latură a talentului său polivalent; o superbă piesă de teatru, într-un act intitulată „Trinitatea minoră a lui Adam al doilea” . Într-o atmosferă hamletiană,cu un singur actor pe scenă,rerprezentându-l pe Adam al doilea, se desfășoară un dialog halucinant cu ego-urile sale transcendente, de tipul „Gâlceava sufletului cu trupul” ( vezi Dimitrie Cantemir ). Conflictul permanent inițiat de Creator ( „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei” ), este imanentizat în ființ actorului - devenit mediator androgin - pentru a susține un superb dialog filozofic cu cele două semi-entități ale sale ( feminină și masculină ). Vocile acestora pornesc ca din ceruri, prin megafonele în surdină, ascunse privirii spectatorilor. Se poartă discuții profunde ca-ntr-o realitate care și-a pierdut limitele ancestrale și contururile fizice, simbolurile disimulânu-și sensurile într-o superbă frazare shakesperiană, a celor trei, în care numai actorul pare întruchiparea laică a lui Adam al doilea.

Limbajul „neacademic” din prima parte a volumului, împreună cu raporturile neobișnuite între cuvinte, cu o topică deseori inversată, abundența de idei și noua amprentare filozofică a mesajelor poetice, definesc caracteristicile stilului inconfundabil al originalității acestui tânăr și talentat poet, care s-a desprins cu totul de generația sa de contestatari internauți, marcați de regretabilul complex al apostaziei faț de clasicii literaturii române. Prin întreaga valoare literară a tuturor volumelor sale de poeme, cât și prin atitudinea sa față de cuvântul scris, Valeriu Barbu are dreptul să fie mereu cu fruntea sus și să revină printre noi scriindu-și opera, și mai ales numele, numai cu MAJUSCULE. Valeriu Cușner


Autorul, împreună cu editorul și...(lăsăm măcar o surpriză)vă așteaptă pe malul Dunării la Galați!