Stropi cât roata carului
cad. Şi cad. La întâmplare.
Rând pe rând, valuri de mare
deschid poarta cerului.
Răpăie tobe pe sus,
s-a dezlănţuit şi vântul;
se ascunde tot pământul
în perdeaua
Strânge-mă în braţe, mamă,
plec să-mi urmez visul,
soarele este al meu,
inima sporovăieşte întruna,
îmi văd gândurile
fără margini,
nu am mai simţit aşa!
Am încălţat pantofii cei
Mâinile i s-au veştejit
de griji şi griji
picioarele au uitat
sprinteneala tinereţii
a venit seara peste ochi
sunetele s-au ascuns
în semne de întrebare
însă inima
din locul ei
cântă despre
Hai şi tu, nu este greu,
priveşte desenul meu!
Întâi, creta alburie
pune casei temelie.
Din margini, pe rând luate,
linii drepte-s ridicate.
Un pic mov, portocaliu,
roz deschis ori
