personale

seară de seară se strâng toate ca pe o scenă. e întâlnirea lor de tăcere în jurul unei mese de lemn cu picioare lungi. scaunele sunt înalte niște jilțuri grele care ar face un zgomot hârșîit pe podea dacă le-ar mișca atunci când se așează dar ele sunt biete umbre prelungi vin tăcute bolnave însoțite de poveștile lor. este vorba despre fidelități aici. niciodată despre iubire cu siguranță aceste respectabile doamne transparente vor ceva de la mine. dar eu nu fac nimic doar îngrop poveștile lor de credință și spaimă, le descurajez, iau distanța, stau turcește cât mai spre marginea scenei vrând să sugerez cu asta că de fapt nu mă grăbesc nici nu mă sperii și le spun în genul meu evazionist cine știe cât mai e de așteptat, dragelor… dar ele vin de mult mai departe și nu mai au pentru ce să renunțe