Crepuscul zeic în rama abisului

tu știi prea bine

de când mi-ai botezat palmele în rouă

tavanul lunii

ne-adună în buclă viețile

doar după ce am plătit însetărilor tributul de aripi și am stins premeditat sulfurice iluzii

în grinda realului

fără să bifeze ore suplimentare încenușării pământului

văzduhul fiecărei vertebre ne violează orbirile

cheia duhului

răsucește scrâșnit viziunea lipsită

de nervurile fântânii

scutur iriși copți în matca anotimpului perfect

iau onest prânzul de raze

vândut pe-o ursită șchioapă

infinitului

sufletul se-ntinde greu sub ghilotina amiezilor

doar momeala cărnii

spuzită de stele îl convinge să se sinucidă

zâmbitor

în timp ce-și bea cu nesaț sângele

din fereastra oceanului

uneori pulsul doare ca o arsură dar cât de adevărat

este țipătul albului

când ne-ntemnițează în arterele gândului și smulge

căpușele umbrei

din coapsa pufoasă a zilei

ca să nu-și mătuiască strălucirea raiul schimbă corolele genezei

sângele virusat periodic de-nzoriri

aprinde smerit sefirele

n-am să țin slujbe de comemorare viselor defuncte

genunchii mumificați prea de timpuriu nu mai cioplesc troițe ecoului

vieții i se-ntorc rugurile în gene precum

păsării misterul cerului

în pene

icoane de verde

ridică altare în pupila genunii