Poezie
Respir ploi
ieșirea din piatră
1 min lectură·
Mediu
în această gară am înnodat toate ploile
atâtea m-au înecat fără apă
și eu am acceptat lunecarea în/cu ele
adâncul (și câte adâncuri port ocultat în pupile)
știe să acordeze diapazonul respirului
la simfonia celestă
sub avalanșe (viața rupe zăgazurile clipei)
mă surp înăuntrul cărnii
câteodată afară inima montează pârghii să-mi scoată
lumile la aerisit
silaba care păstrează adn-ul neviciat
de trădări
spaime
și negocieri
trudește să mă îmbrace în tocă
de ruguri
curgerea
mereu greaua curgere
noroiul cu gust de zbor
și mierea în care se coace tăcerea
ung pâinea cea de toate zilele
ruga de-a fii
(litanie vegheată de arhanghelii cordului)
vătuiește lunecarea în scocuri celeste
sparg coaja tare a somnului
ies în ochiul genunii
lumea mă poartă în uter o nasc la răspântii
de timpuri
aparțin totului și mie deopotrivă
(de la nisipul din perlă până la aștrii din sânge semnează
actul dezrobirii în vertebra eului)
nu pot fi jucat la ruleta nimicului
blestemul și binecuvântarea vieții deopotrivă
mi-l tatuez sub limbă
adun păsările răpitoare din artere
și dezleg ploile
012118
0
''Lumea'' din ''uter'' o naști ''la răspântii de timpuri'', iar tu ''aparții totului'', când te identifici cu Dumnezeu, și ție ''deopotrivă'', când te identifici cu sinele propriu.