Poezie
Un plus de eternitate
sublima tăcere din apă
2 min lectură·
Mediu
dimineața
ochiul stins al pernei
mesaj de la tine
reproșul ardea mocnit chenarele întâlnirilor noastre
cerate
(câteodată goale sau intraductibil
forfotind de foneme)
zâmbesc semi-absent și argumentez
destul de convingător
nu-i vremea încă
nimic nu s-a copt spațiul meu numără colțuri umede
prea multe răni reclamă absurdul
cine vrea să-și pipăie umbra
nici o lumină nu și-a rumenit carnea în mine
timpul crud strepezește în oase
nimicul
postare fixă
anunțul nuntirii noastre perfecte
clipește intermitent
pe rouă argintată scrie un greier șchiop cu monoclu ciobit de infinit
eu răsfoiesc explicații plauzibile doar ochi prizonier crede că vede
încălțasem pantoful greșit
pătrunzând în poveste
partitura pașilor desface elipsele mărului putred
raiul e gata să-și desfacă petalele
chiar ilegal
fără certificare în monitorul oficial al creației
dinții tăi flămânzi zdrumică
norii pe care-i lăsasem străjeri la marginea visului tău
ultima oară când bifasem clipa
în aceeași membrană
vertebrele mustind de vulturi
și marea roșie refugiată în verigheta destinului
nu ajung să dea contur
miracolului
odată și încă o dată
va să dospească pâinea
clipa magică
harul îmi afundă picioarele în rădăcina de lună
împărtășania pe bordura genunii
cina mult prea târzie (sau prea timpuriu extrasă din genă)
cu sinele travestit în fluture
bobul de zori (filtrat repetitiv de radiațiile inimii)
avar
ține prorocirea închisă
sub lacăt
magia a schimbat amprentele
022.385
0
Sinele îl asociez cu forța vitală a imanenței, cu ceva puternic și indestructibil, influențând benefic ființa, însă în poezie sinele este travestit în fluture, ceva gingaș și fragil.
Între minus și plus, poezia înaintează cu siguranță înspre plus.