Manolescu Gorun

M-ai făcut să spun, în cadrul discuţiei, ceea ce eu, de fapt, „critic” la majoritatea criticilor de artă precum şi la cei care se ocupă, tot în mod „ştiinţific”, de miticul-teologic (i.e. „religii”). Şi anume că sunt bolnavi de un „conceptualismul” metafizic asociat ştiinţei. Abia, poate, de aici discuţia ar trebui să înceapă. Pentru că ştiinţa a subordonat arta şi miticul-teologic (religiile) în Modernitate. Dar acum ele au scăpat de sub obroc. De fapt arta şi religiile, ca şi ştiinţa, au fiecare, la rândul lor, un propriu mod de exprimare şi ar trebui ca zişii critici să găsească „metafizici” specifice acestor moduri în parte. Problema însă azi se complică şi mai mult. Deoarece ştiinţa, arta, religiile formează mixturi hibride care concurează în mod acerb-inimaginabil ducând la un Haus în care trăim efectiv. Printr-un donchihotism ce mă caracterizează, încerc să propun o asemenea discuţie, în acest sens, de câţiva ani buni.
Ȋn final, ca să ne deconectăm puţin, aş recurge, din nou, la „Poetic” citând din memorie: „Poezia nu este alcătuită din idei sau cuvinte, ci din sentimente” (Nichita, care ajunge astfel la „necuvinte”).
Ȋn concluzie cred că steaua pe care mi-ai acordat-o ar trebui să se refere la text. Cât priveşte acordarea ei „şi la discuţie”, cred că o asemenea discuţie, dar nu numai asupra „poeticului” abia ar sta să înceapă. Iar părerea ta excitantă, deşi pe o un singur aspect, a fost o provocare. Prin urmare dă-mi şi mie voie să îţi acord o stea pentru aceasta.
Şi ar mai fi ceva. Propun, la început, să încercăm să privim lucrurile mai general. Şi anume să începem cu ceea ce eu numesc „Intervalul”. Adică nivelul intermediar între Lumea noastră de toate zilele, i.e. empiricul Fizic, şi cel al Divinităţii. Pentru că în acest Interval se ciocnesc şi se amestecă metafizicele ştiinţei, artei (poeticul ei) şi miticului-teologic. Acest nivel pare a fi vinovat deoarece el proiectează iar empiricul implementează ce s-a proiectat. Acesta este domeniul fenomenologiei husserliene – respectiv a celei aparţinând lui Mihai Drăgănescu, dar într-un mod mult mai original, făcând apel la o „informaţie creativă” şi nu manipulatoare - şi nu al celei kantiene şi al altora pe care nu le mai enumer.

M-am uitat rapid pe poeziile dumitale. Unele mi-au placut foarte mult

La Poetic - metafora revelatorie (Blaga) sau metafora vie (Ricoeur). La stiintific si religios - metafora plasticizanta (Blaga) sau metafora moarta (Ricoeur).

Cred că cele trei moduri de cunoştere şi acţiune au drept caracteristică principală modul de exprimare: La ştiinţific – univocitatea vizavi de ce se întâmplă la vedere în Fizic. La religios, tot o univocitate, dogmatică în funcţie de contextul cultural, dublată de alegoric care o accentuează. Ȋn fine, la poetic- plurisemantismul semantic prin metaforic.

Sper că din contextul postării să rezulte cât de cât. Am să încerc să exprim mai clar părerea mea.
Ȋn filozofie există „gnoseologia” ca mod de exprimare a cunoaşterii şi acţiunii umane. Ea subîntinde: (a) ştiinţifică, (b) poetică, (c) mitico-teologicăcă dogmatică, i.e. religioasă, specifică diverselor contexte culturale. Această cunoaştere şi acţiune, sitându-se într-un interval care se află între Fizic şi Divinitate. După părerea mea, în Modernitate, începând cu revoluţia franceză din sec. XVIII şi până în prima jumătate a sec XX, cunoaşterea ştiinţifică, sub denumirea de epistemologie, le-a ocultat pe celelate două. Din a doua jumătate a sec. XX, (b) şi (c) au scăpat de subcontrol şi interacţionează toate trei, apărând o concurenţă greu de imaginat, dezastroasă şi agresivă, ea fiind utilizată şi ca mixturi ale celor trei, care a condus la Hausul actual. Cam atât, deocamdată simplificând lucrurile extrem de mult.

Pojarul il luase tot de la ea.

Am tot încercat şi n-am reuşit. Ȋntr-un şir nesfârşit de reîncarnări voi continua. Orice sir nesfârşit are o limită spre care tinde. Şi mă voi elibera!
Semnat,
Decibela

C a Forestierrul vede bine. El vede padurea si apoi copacii

Nu se poate spune cât a fost ficţiune şi cât realitate în cărţile lui Castaneda. Dar cred că în ele a existat ceva „genialitate”. Şi aceasta deoarece acolo există unele constante transculturale, în ciuda unor deosebiri esenţiale între diversele culturi. Astfel de constante se regăsesc şi în „Apofaticul şi Catafaticul” Creştin , „Islamicul esoteric” din Orientul mijlociu şi în „Budism” (toate aceste fiind puse în evidenţă în Gorun Manolescu, studiul despre Apofativ şi Catafatic din „Academia Edu”). De asemenea, dacă privim cu atenţie la Heidegger, vom regăsi astfel de constante şi în a sa „Origine a operei de artă”, printre altele fiind vorba de „Poeticul locuieşte omul” (studiu care, de asemenea, îmi aparţine şi se regăseşte tot în „Academia edu” şi prin care se poate ajunge, printr-o astfel de abordare, la Divinitate). Nu cred că este totuşi o lipsă de modestie să menţionez, în acest comentariu, studiile mele, inclusiv cel de faţă existent şi el în „Academia edu” https://independent.academia.edu/GorunManolescu1 , deoare ele au realizat suficient de multe accesări. Regretul meu este că probabil nu voi mai reuşi să scriu o carte pe tema transculturalităţii, care să se bazeze pe studiile menţionate.

Ce să zic? Ieri, pe seară, am citit jumătate. Eram obosit. Astăzi, de dimineaţă, m-am sculat binedispus şi am citit tot. Ȋmi rămăsese în minte şi asta spune ceva despre text. Nu prea mă pricep la comentarii, dar mi-am amintit că aveam un coleg la servici care făcea parte din comitetul de avizare şi care, invariabil, spunea „Eu n-am citit lucrarea, dar aşa aş fi scris-o” şi povestea cum. Problema este că am citit textul şi nu aş fi fost în stare să-l scriu altfel. Şi să-mi mai şi placă ce am produs. Concluzia: cred că am să-l urmăresc pe autor ca să-mi dau seama dacă, pe mine ca cititor, m-a păcălit sau nu.

In loc de "Sitit rapid" se va citi "Citit rapid"

Citit rapid, cu o plăcere suspectă. Dialog cam incendiar la vârsta mea fragedă când am cam ajuns înapoi la prima maturitate că sunt însurat de nu ştiu câţi ani. Fără poantă finală care dă peste cap silogismul în felul următor:
Premisă majoră: Femeile au întotdeauna dreptate/
Premisă minoră: X este femeie/
Concluzie: Când o femeie nu are dreptate, se aplică cele două premise.
Iau o floare din vaza de pe balcon - în casă le mănâncă pisoiul - şi i-o ofer nevestei care mă aştepta la bucătărie cu cafeluţa si tigara - la iarba nu am ajuns si nici nu mai avem timp - ca să începem să bârfim pe alţii dar şi pe noi.
Voi urmări autorul. Sper să merite. Ca de mine să nu mai scape.

Totusi una dintre cele doua stele date de mine trebuie stearsa

Iată un fragment de roman care poate fi citit şi drept un text independent. Fără menajamente. Aşa este Bucureştiul şi în anii ’80 dar şi azi! Prezentat sec, ambiguităţile interpretării te inundă şi compleşesc. Totul te face să aştepţi cu nerăbdare întregul roman. Care deja a aparut. Ȋl voi cumpăra fără îndoială. Mi-a stârnit curiozitatea şi volumele de eseuri. Cum or arăta asemenea eseuri despre „iubire”?

Scurt şi cuprinzător.

Mai ales ca are un umor greu de negat. Daca si asta ne paraseste in zilele astea plin de toate cele, am incurcat-o.

nu. In loc de "bu" se va citi "nu"

De vina, cel putin partial, este si Buerebista. Ca sa bu mai vorbesc de Nice mama, Nice tata, Nice patrie-adorata.

Vorbind analitic, există o deosebire clară între „personalitate” (părerea altora şi a ta despre tine) şi „persoană” când e vorba de ceea ce numim „atac la persoană” (acuzare de defecte şi însuşiri maliţioase ale acesteia). Ȋntr-adevăr A.A.A. vorbeşte despre „personalitatea mea” şi nu de „persoana” ca atare. Ceea ce poate justifica o polemică. De amuzament: Kant, în CRP, cât e el de Kant, vorneşte despre unii care „mulg ţapul în ciur”. Expresie ce provoacă un copios amuzament, fără a fi un atac la persoana acestora. Să ne auzim cu bine.

Cei doi s-au iubit imens dacă continuă să se certe, e puţin spus, cu dragoste. Iar realitate îl descalifică pe „băiatul din colţ” care îşi închipuia că fabrica ceva, chiar şi contra cost, că nimic nu-i pe gratis. Visele erau chiar reale. Cu ajutorul AI care făcea naveta între cele două lumi.