Manolescu Gorun

Plăcile tectonice - ȋnainte, ȋn timp ce și după marea rebeliune de pe Kronstadt - și-au urmat (și ȋși) urmează drumul nestingherit.

Am tot vrut sa-l citesc pe Whitehead. Dar s-au strans o multime de carti care stau langa mine si-si asteapta randul. Din fericire sunt in situatia favorabila care-mi permite sa-mi conand carti care apar in orice colt al lumii si sa le citesc acasa, facandu-le ferfenita cu tot soiul de insemnari direct pe text. Dar, din nefericire, nicio carte n-o poti avea (cumpara) \"gata citita\".

Toate cele bune,

G. M.

nu simti, Silvia, ca \"centrul\" e punctul in care poti fi si \"inauntru\" si \"inafara\"? Si atunci nu ma \"trebuie sa alegi\".

„Nu era ființă, nu era nici neființă atunci. Nu era nici spațiu și nici dincolo, firmamentul. Care este miezul? Unde se afla? Sub paza cui? Ce era apa adȃncă, apa fără fund? Nici moartea, nici nemoartea nu existau ….Unul respira fără suflare, mișcat de sine ȋnsuși: nimic altceva nu era nicăieri. La obȃrșie, ȋntuneric acoperea ȋntunericul, tot ce se zărea nu era decȃt unda nedeslușită. Ȋnchis ȋn gol, Cel-care-devenea, Unul – luă naștere atunci prin puterea Căldurii. Apoi crescu Dorința, care a fost ȋntȃia sămȃnță a Gȃndirii. Cercetȃndu-și cu chibzuință sufletele, Ȋnțelepții găsiră ȋn neființă legătura ființei. Sfoara lor era ȋntinsă ȋn diagonală: unde era deasupra, unde era dedesubt? Au existat purtători de sămȃnță, au fost virtuți; jos era Instinctul, sus Harul. Cine știe cu adevărat, cine ar putea să vestească aici de unde se trage, de unde vine această creație? Zeii sunt dincoace de acest act creator: cine știe de unde purcede el? De unde izvorăște această creație, dacă a fost făurită sau nu a fost, Cel-ce-veghează asupra ei mult mai sus decȃt cerul – știe fără ȋndoială; sau nu știe nici El?”

(Rig Veda, X-129)

Se mai pot cerceta și alte mituri cosmogonice, din alte parți ale lumii; mai ȋndepărtate de Europa sau India. (Nu vreau să mai ocup spațiu aici).

Nu știu care dintre cele două Doamne are dreptate. Poate că, fiecare ȋn parte, știe. Sau…poate nici una?. Ȋn măsura ȋn care lărgim prea mult contextul discuție sau ȋl ȋngustăm tot prea mult. Sau, tot poate, că nici atunci?

Ion Albu. Cred ca astfel ne apropriem amandoi, sau, poate, imi face numai mie impresia de ceea ce Blaga spunea in legatura cu misterul: pe masura ce il \"despici\", el se adanceste. Ori, zic si eu (intr-o prima aproximatie pentru ca mai am si alta cale de abordare pe care incerc sa pasesc cu grije si nu acum): proliferarea logicilor (prin paraconsistenta), ce pare a da semne de \"malignitate\", \"simt\" ca ar putea fi o reactie impotriva asa zisei \"rationalitati\" de sorginte \"iluminista\" care, imptreuna cu pozitivismul empirist au ocultat (mai bine zis, au pus sub obroc) un timp prea indelungat acel \"simt intern\" sanatos si nu cel de tip tipul \"fantasmelor\" (care-si face loc in mod haotic in postmodernism; n.b. eu fac o deosebire intre \"postmodernul\" unei noi perioade in care am intrat - caracterizata prin tendinte, cat de multiple nu stiu - si \"postmodernism\", cum cred ca nu poate fi pus semnul indentitatii intre \"modernism\" si \"modern\" in cadrul caruia, de asemenea, \"modernismul\" a fost o tendinta, chiar poate si dominanta, dar nu singura).

Dialogul cu dumneata a devenit o adevarata placere pentru mine. Iti multumesc.

G.M.

nedrept ca un astfel de text nu are suficienta audienta. Pentru ca, citit cu mintea deschisa, el ne aduce aminte ca mitul, sentimentul sacrului, filosofia, arta si chiar inceputurile stiintei au fost, la inceput, impreuna. Si doar ulterior ele aufost despartite, din ce in ce mai brutal, in tot soiul de \"discipline\" \"sub-discipline\" si \"sub-sub-discipline\" etc. \"cat mai bine delimitate\". Iar reactiile, dim ultimul timp, de gen multidisciplinar sau, mai ales interdisciplinar nu par a fi o solutie. Mai ales cele interdisciplinare care, delimitand anumite intersectii nu fac decat ca acestea sa caute, la radul lor, sa devina de sine statatoare.

E o mare bucurie pentru mine că ne re-ȋntȃlnim. Dintre multele probleme pe care le semnalezi, eu voi ȋncerca să mă agăț de una singură: proliferarea logicilor. Este, ȋntr-un fel, acceptabil (și, mai ales, acceptat) că logica clasică se poate aplica, ȋn primul rȃnd, la lumea noastră de toate zilele. Dar faptul că apariția unei puzderii de logici au apărut odată cu patrunderea la nivelul cuantic, imi dă de gȃndit. Se pare că pe acolo, la interfața cu ceea ce am putea numi o nouă «realitate» (cea subcuantică) unde noțunile uzuale de spațiu și timp intră ȋntr-o suferință acută, lucrurile nu mai pot fi percepute altfel decȃt cu un anumit «simț intern». Pe care, vorba lui Victor „unii îl au și alții nu.”. De altfel, ȋl cam avem (potențial), toți; dar unii ȋl folosesc, mai mult sau mai puțin (și au ȋn codul lor genetic această posibilitate) iar alții, nu. Trebuie, musai, să precizez că nu mă refer la ceea ce spune Aristotel, și anume: „Sub numele de phantasia sau simț intern, spiritul sideral transformă mesajele celor cinci simțuri ȋn fantasme perceptibile sufletului. Căci acesta nu poate sesiza nimic care să nu fi fost convertit ȋtr-o secvență de fantasme; pe scurt, el nu poate ȋnielege nimic fără fantasme (aneu Phantasmatos)”. Ci la acel „simț intern” care, pentru Platon, era mijlocul prin care «rațiunea» filosofiei («rațiune» care, mai tȃrziu, a căpătat altă denotație, complet inadecvată – după părerea mea) devine metoda de a părăsi «Peștera» ȋn care suntem ȋnlănțuți și de a ajunge ȋn «Lumea (sa) a Ideilor», mult mai «reală». Și, mai adug: se pare că Platon, ȋn dialogurile sale tȃrzii, cam părăsește «imuabilitatea Lumii Ideilor», ȋnclinȃnd spre un fel de heraclitism. Și, ar mai fi, poate, ceva de spus. Și anume că despre diversele niveluri ale «realității» noi nu putem vorbi, cȃt de cȃt clar (ȋn mod cartezian) ierahizȃdu-le și trasȃnd granițe ferme ȋntre ele. Dar ele, de fapt, se ȋtrepătrund. Și atunci și logica «clasică» cu aplicabilitate la lumea noastră cea de toate zilele, cam dă semne de oboseală. De ce, tocmai in zilele noastre, se petrec lucruri de acest fel? Asta este o cu totul alta discutie.

Citindu-ti (o parte) din autobiografie, m-am oprit la \"Cât privește viitorul, ține de contingenții lui Aristotel, unde nu îndrăznesc să îmi bag nasul\". Ma intreb de ce? Pentru ca Logica modala (ca tot a venit vorba)e acum la mare moda. Si ar putea sa iti modeleze viitorul. A se vedea o intreaga discutie, folosind o astfel de logica, in stiinia cognitiei, privind existenta \"constiintei\" (daca nu ma-nsel). Si de aici si pana la inteligenta artificiala nu mai este decat un pas.

Sa zic ca nu ai dreptate, nu pot. Asta, ca si altele din serie, e scris in graba. Si e pregatit, ca si precedentele, pentru o - eventuala tiparire, dupa o selectie si, sper, o revizuire riguroase. Pana atunci interactivitatea de aici imi este extrem de utila. Atat pentru idei noi in continuarea seriei, cat si pentru semnalarea multiplelor erori (typos, citari erc.) pentru care iti raman indatorat. Cat despre Aristotel, si eu sufar impreuna cu dumneata \"sperand ca am sa inventez shi eu o noua logica polivalenta care sa il lase masca pe amicul Lukasiewicz\". Numai ca dumitale ti-a trecut, iar mie nu. Probabil ca o sa mor cu suferinta asta.

Tocmai mă pregăteam să vorbesc despre „un simț aparte, pe care unii îl au și alții nu...”. Prin prisma lui Marsilio Ficino, marca «Culianu» și mi-ai tăiat macaroana. Glumesc. Asta e pregătită. Dar pentru mai tȃrziu. Deocamdată, va urma altceva.

Potra vorbește serios și cȃnd glumește. Și enervează. Inclusiv pe subsemnatul. D’aia, din cȃnd ȋn cȃnd, ne pierdem cȃte puțin timp ȋmpreună. Conversȃnd. Chiar și de la distanță. Pentru că ȋmi place.

dar nu merita atata osteneala un neinsemnat tristih

Acestora nu li se răspunde. Li se ascultă vibrația. Ȋmi pare rău și că am scris.

Definitie de dictionar (Dictionary of Current English - Oxford University Press) : \"fade in [out]\", (of moving pictures) pass slowly into one another (as when one scene is gradually replaced by another without any sudden break)

Iar ai ȋnceput să-ți miști codița (cam năpȃrlită de atȃta ȋntrebuințare)? Cine nu ȋnțelege despre ce e vorba și chiar e curios, poate citi schimbul de amabilități dintre noi doi ȋn cadru com-urilor la textul meu anterior.

Comentariile tale sunt binevenite. Mai ales ca pe amandoi ne bantuie contradictiile. Pe fiecare, in felul sau.

Cat despre fizica aia (cuantica si, mai ales subcuantica) am sa incep sa incerc si eu niste texte. Mai ales ca m-a scos din sarite \"particula (aia) a lui Dumnezeu\" - denumire pe care Higgins, in calitate de ateu convins, l-a facut sa sara in aer in fata unei asemenea blasfemii a presei de sant (care chiar este, ca primarul care este al lui Vanghelie). Adica cum? Culmea nerusinarii! Sa fie el inlocuit cu Dumnezeu?! Dar mai aman incercarile mentionate. Pana la o discutie \"face to face\" cu Marius Surleac. Care sper sa fie la fel de lunga, frumoasa si contradictorie ca si cea purtata cu tine. Si mai aman incercarile mele in legatura cu fizica pana cand nu termin ce-am inceput. Adica seria prezenta de texte.

Imi cer scuze fata de cei care au parcurs textul pana acum (ora 11,45) dar din imposibilitatea de a intra pe agonia pana in acest moment, textul a aparut fara niste corecturi esentiale

Chiar să mă supăr? Nici gȃnd. Polemica e polemica. Chiar si atunci cȃnd tinde spre pamflet. Accept chiar cu plăcere epitetul „gâscan bătrân și nesimțit”. Care mă distrează. Mă și văd cărȃnd după mine o mulțime de gȃsculițe semidocte și feministe. Alcătuită dintr-un singur element (sorry, două: inclusiv multime vidă care, nu-i așa, face parte din orice mulțime – alt mister al matematicii). Iar faptul că sunt nesimțit și nu bag ȋn seamă gingășia dumitale feminină cȃnd dai elegant din codiță (vezi porunca a opta), e vina mea.

De suparat, vad ca te-ai suparat matale. Nu-ți face bine la ten (din partea mea, tenul n-a contat și, cu atat mai mult, nu mai conteaza la varsta mea frageda).

Acu, hai sa vorbim serios. Daca singurul argument ce ti-a ramas este cel „istoric” (care, după părerea mea e discutabil si am explicat de ce, ne mai avȃnd nimic de adăugat), n-am ce face, asta-i situația. Si rămȃnem „divergenți”. Ca să mai și „convergem” spre o limită a bunului simț, recunosc că sintagma «Borges, Blake, Bohm sunt… o mulțime de gâște» mi-a scăpat din fuga condeiului și-mi cer scuze. Cum ȋmi cer, public, scuze și pentru că te-am inclus (implicit și fără intenție) ȋntr-o companie atȃt de selectă. Ȋn rest, s-auzim de bine.

P.S. Mă repet: m-a distrat porunca a opta (pe care, de altfel, o știam). Și care, ȋn contextul discuției de față, pare a avea mai mult de-a face cu matale și nu cu mine. Dar asta-i numai o impresie (unilaterală). Se poate și invers.

Mă bucur că un nebun aruncă o piatră ȋn apă și atȃția se ȋnghesuie s-o scoată. Unii frumos și eficient (tot ce-i frumos e și eficient), alții dȃnd cu bȃta ȋn baltă la nimereală.

Le mulțumesc celor din prima categorie că atrag atenția asupra trebii cu numerele reale (ȋndeosebi Luminiței care-o explică bine și mai pe ȋnțeles). Eseul n-a intenționat să fie scris pentru matematicieni (Liculescu e normal să nu fie satisfăcut dacă se privesc riguros matematic lucrurile), ci pentru o „legătură” anunțată (deocamdată inexistentă) cu ce va urma – cum bine remarcă cȃțiva dintre domniile voastre. De fapt, recunosc, aici am utilizat o oarece manipulare (ca la reclame) pentru a trezi interesul și o anumită așteptare.

Celor din a doua categorie și, ȋn primul rȃnd, amazoanei Irina, ȋi transmit că puțin mă interesează ce-au zis unii și alții despre textele lui Cantor deoarece, din ȋntȃmplare, dețin textele lui și pentru că, de regulă, cȃnd ȋncerc și eu să-mi fac o părere nu recurg niciodată, de la ȋnceput, la comentatori (eventual, dacă am chef, ȋi consult, pe sărite, ulterior). Ȋn acest sens ȋi atrag atenția asupra lui «tau». Iar ȋn ceea ce-l privește pe Borges, acesta, ȋn stilul său inconfudabil, pornește numai de la «aleph» ca un pretext și nu pentru a vorbi strict matematic. Iar cȃnd te referi la Escher, Dali….și Cărtărescu, răspunsul meu l-am dat deja „Cȃt despre Borges, Bohm, Blake (dar mai sunt și alții ȋntr-un număr infinit „numărabil” dacă pot spune așa ȋn stil neo-gorunian) – ăștia-s o mulțime …. care poate fi privită din diverse puncte de vedere.” Și dacă ne apucăm să punem ȋn cȃrca lui Cantor toate aporiile existente și viitoare care au fost (sau vor fi) exploatate ȋn mod literar, o să ajungem la un adevărat haloimis din care nici măcar neo-irinismul nu ne va poate scoate. Așa că iubito, stai blȃnd ȋn traista aia ȋn care ai intrat singură și nu mai măcăni semidoct. Dar, de fapt, ce mi-a cășunat mie pe semidocți cȃnd respectivii sunt niște tipi (și tipe) de-a dreptul fericiți/fericite? Le știu pe toate (dar nu ȋnțeleg nimic). Și asta le ocupă tot timpul.

Ȋn ceea ce privește pe Kronecker care l-a persecutat pe Cantor (cum zice Liculescu), au mai existat și alții (e.g. Dedekind, Zermelo, Bernstein… - dețin corespondența lui Cantor cu aceștia) care l-au amendat serios. Dar….mai sunt și azi o mulțime care-l contestă. Așa că, rogu-vă să-mi dați voie să cred că nu din cauza asta a avut depresie Cantor (cel mult a fost un factor agravant pe fondul caracterului său maniaco-depresiv). Iar faptul că am zis că „a ȋnnebunit” (chiar și temporar) devenind și mistic, vă rog s-o considerați drept o licență (mai mult sau mai puțin „poetică”) care mă va ajuta să trec la textul ce va urma.

\'am căpătat o „gȃndire neo-goruniană”\' se va citi \'am produs o o „gȃndire neo-goruniană”\'