Întruparea Ființei. Conceptul de Logos de la Heraclit la Iustin Martirul și Filosoful și Părinții Capadocieni

“Έν άρχη ην ο Λόγος, καί ό Λόγος ήν πρός τόν Θεόν, καί Θεός ήν ό Λόγος” (Ioan 1,1). Importantul concept de Logos atât pentru filosofia antică cât și pentru gândirea patristică poate crea anumite incertitudini și asta datorită multiplelor sensuri și valențe pe care termenul le-a avut de-a lungul timpului. Astfel, cuvântul are înțeles de sentență, exemplu, hotâre, decizie, argument, conversație, povestire, studiu, știință, rațiune, facultatea rațiunii, opinie, justificare. Orficii foloseau ideea de logos ca rațiune a lumii, iar tradiția pythagoreică folosește sintagma de “Hieros Logos” – cuvântare sacră. Cu Heraclit Logos-ul devine principiu cosmic care conferă ordine și raționalitate lumii, într-un mod analog celui în care rațiunea omului dirijează acțiunea. La Platon și la Aristotel are loc o puternică nuanțare, în sensul că o funcție similară este îndeplinită de νοΰς. Pentru stoici, rațiunea seminală (Λόγος σπερματικός) este sursa cosmică a ordinii; aspectele sale sunt soarta providența și natura, iar “logoii” (Λόγοι) subordonați par să îndeplinească ceva din funcția ideilor lui Platon. Logos-ul are și o altă accepțiune : este ceea ce ne permite să înțelegem principile și formele, adică un aspect al propriei noastre gândiri. Conceptul a fost asumat de doctrina creștină atunci când Λόγος-ul devine instrumentul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, și devine Însuși o ipostază a Trinității : “καί Θεός ήν ό Λόγος” (Ioan 1,1), care se întrupează în lume pentru mântuirea lumii. Piscul frumuseții gândirii patristice devine învățătura despre Λόγος și Înțelepciunea divină ce capătă o semnificwție și importanță nouă, constituind pilonul central al gândirii creștine. De altfel evanghelistul Ioan își începe cea mai importantă carte a sa cu situarea Λόγος-ului ca principiu” Έν άρχη ην ο Λόγος”, într-o veche tradiție filosofică care își avea începutul cu Thales. Din această prismă întreaga teologie creștină, în special gândirea patristică va identifica Λόγος-ul cu Iisus Hristos, fapt ce devine “un scandal pentru filosofia elenă și pentru mentalitatea iudaică” . Trebuie spus faptul că noua religie creștină ce se ivise avea nevoie de un puternic fundament filosofic pentru a face față atacurilor filosofilor cum că, nu ar avea baze filosofice. Dacă unii apologeți creștini îsi permit să ridiculizeze zeii sau pe filosofi, Iustin Martirul și Filosoful începe o operă de “creștinizare” a gândirii grecești. “Cei care au trăit potrivit cu Λόγος-ul, sunt creștini chiar dacă au trecut drept atei, așa la greci Socrate, Heraclit și alții…” , cuvintele lui Iusin vin să deschidă calea spre “creștinare” a filosofiei grecești, pe care va merge Augustin și apoi toți gânditorii Evului Mediu, care vor încerca chiar să facă din filosofie “ancila theologiae”. De altfel, contactul frecvent al marilor teologi creștini de la începutul Evului Mediu cu filosofia greacă s-a regăsit ulterior bine impregnate în doctrina Bisericii, care, își va asuma și continua “nobila misiune” de luminare a oamenilor, mai ales după ce împăratul Justinian își va adduce și el aportul prin închiderea școlii filosofice din Athena, în anul 529 e.n. Heraclit din Efes este socotit de unii cercetători ca fiind primul filosof și asta datorită faptului că a intrat într-un orizont distinct, pornind de la limbajul comun care a primit semnificații noi. Heraclit a crezut înainte de toate și cel mai mult în Λόγος, chiar la începutul fragmentelor sale există o afirmare solemnă a adevărului, sau a existenței adevărate, a acestui Λόγος, care, spune el determină cursul tuturor celor care se petrec. W. Guthrie presupune că și celelalte fragmente care vorbeau despre Λόγος, aparțineau secțiunii introductive a cărții, ca și acesta : ‘’oamenii se arată neputincioși să pătrundă sensul acestui Λόγος’’ , sau că ‘’Λόγος- ul le gospodărește pe toate’’ (frag. 72). Se pare că el utilizează termenul într-un sens special, pentru că Λόγος-ul care diriguiește și ‘’gospodărește’’ (διοκέω) totul, atât în schimbările materiei cât și în străfulgerarea fulgerului, în instinctul animalelor, cât și în sufletul omului, este o lege a lumii, Heraclit mai afirmă că Unul, Ĩntregul este Λόγος , este ‘’dreptate’’ (δίκαιον). Dreptatea, este la Heraclit atât echilibrul de nezdruncinat al cosmosului, cât și supremul principiu căruia trebuie să i se conformeze legea cetății. Dezideratul acesta al dreptății conform căreia legea cetății trebuie să se conformeze dreptății Λόγος-ului, va deveni peste câteva sute de ani în Imperiul Bizantin, un principiu de necontestat, dar care însă va cunoaște numeroase încălcări și contestații. Λόγος-ul are caracter de ordine universală și este identic cu divinitatea, iar lumea este un organism viu, \"haina vie a divinității\" , lucru ce va fi mai târziu amintit de Platon și de stoici, iar noi avem partea noastră de contribuție în comuniunea cu Λόγος-ul, pentru că El este comun tuturor, noi suntem strâns legați în unitatea cosmică pentru că sufletele oamenilor sunt de foc și prin treapta intermediară a aerului suntem în contact direct prin respirație, cu rațiunea cosmică. Este foarte probabil ca filosoful din Efes să fi avut o mare influență asupra teologului de mai târziu: Ioan Evanghelistul, dar și asupra Părinților Capadocieni, care au văzut în identificarea Λόγος-ului cu Fiul lui Dumnezeu concilierea filosofiei cu teologia creștină, dar și o bază puternică pentru învățătura conform căreia noi ne putem face părtași vieții divine prin împărtășirea cu Λόγος-ul Întrupat. Pentru Platon gândirea este o vorbire interioară, în care sufletul se întreabă și tot el răspunde, astfel încât Λόγος-ul devine rațiunea formulate și exprimată în exterior. Filosofia nu este altceva pentru Platon decât știința pentru idei, iar știința despre idei nu este altceva decât știința despre existența proprie, care prin reflexiune filosofică trebuie să fie ridicată de la existența în neadevăr la existența în adevăr, și care este în acest mod, prin legarea ei de existența Λόγος-ului, salvată de sub stăpânirea haosului și trecătorului. Platon accentuează ideia ca Unul, Binele, Cauza, Rațiunea, Λόγος-ul, Divinul, sunt unul și același lucru, scopul rațional al tuturor lucrurilor și temeiul absolute al lumii, care este identic cu Frumosul absolute. În ceea cei privește pe stoici, filosofia lor ajunsese în secolul I e.n. o filosofie populară, răspândind învățătura despre Λόγος până în păturile largi ale poporului. Stiocii vorbesc când despre spirit (ό νούς), când despre natură, ca origine a lumii, dar mai ales despre Λόγος care reprezintă guvernarea universală a lumii. Ca \"νόμος όρθός, Λόγος φισικός\", El este prezentat ca natură și ca viață a oamenilor, pe care îi determină. Deși unii teologi încearcă să minimalizeze influența platonică și aristotelică asupra creștinismului, iar concepția stoicilor despre Λόγος este considerată ca fiind materialistă, deoarece aceștia vorbeau despre divinitate ca despre un corp, realitatea este cu totul alta, cu atât mai mult cu cât stoicii și-au dat silința să împace filosofia lor cu credința religioasă a poporului, și spre a ajunge acest scop, au interpretat alegoric miturile și legendele populare făcând mai accesibil poporului concepția lor despre Λόγος. Λόγος-ul a fost identificat în interpretarea populară și cu Hermes, care era zeu secundar și sol al celorlalți zei, personificarea cuvântului, iar nu a rațiunii, intermediar între Zeus și oameni. Sub această formă, Hermes, conceput ca intermediar, se apropie de Λόγος-ul lui Filon, care este numit și al doilea Dumnezeu (δεύτερος Θεός), dar și de Λόγος-ul evanghelistului Ioan care însă e conceput ca Dumnezeu din eternitate. Curentele premergătoare filosofiei lui Filon și Plotin au fost eclctismul și sincretismul, curente ce încep să-și piardă independența doctrinară și să-și împrumute reciproc idei, sincretismul în secolul I e.n. constă în îmbinarea ideilor religioase și a mai multor concepții filosofice într-o nouă doctrină, reprezentantul de seamă poate fi considerat Filon din Alexandria, iar despre o îmbinare a iudaismului cu filosofia greacă se poate vorbi începând cu Septuaginta dar și cu Aristobulos peripaticianul. Filon spunea că Dumnezeu a creat un prototip spiritual asemenea cu Sine: a creat Λόγος-ul, iar acesta la rândul Său a creat pe om care este după asemănarea Λόγος-ului. Găsim și expresia de sorginte stoică Λόγος σπερματικός care arată o forță latentă cu caracter metafizic, în care se realizează ideea plină de viață. Legătura Λόγος-ului cu spiritul individual al omului este de o natură adâncă și de o interioritate mistică, Λόγος-ul îl iluminează și îl luminează pe om ca soarele cu marea sa lumină, găsim și ideea că scopul ultim al vieții se istovește în însușirea Λόγος-ului. El mai este numit și παράκλητος (mângâietor), cel care se coboară în lume pentru a-i aduce ajutoare, și fiind între creator și creatură, El a fost trimis ca să fie mijlocitor (ίκέτης) pentru oameni în fața Nemuritorului Dumnezeu. Hermetismul ( Apuleius, Asclepios, Poimandres cu dialogurile între Hermes și fiul său Tat) nu are încă un Λόγος – Mântuitor ca în Evanghelia a Patra (care există într-o persoană istorică), ci mântuirea se operează prin gnoză. Pentru Plotin, Dumnezeu este transcendent lumii, El se află deasupra lumii și ca atare nu poate fi sesizat cu ajutorul conceptelor. El este Unul (τό Έν), care mai este numit și Binele (τό άγαθόν). Binele trebuie să fie privit ca principiu al rațiunii, ca Λόγος, iar iubirea (erosul) va avea o notă de iraționalitate și de neînțeles, ca și lumea. Ca și pentru Platon, o problemă hotărâtoare este de a reface legătura dintre Logos și eros, între aceste valori, ce sunt cele mai înalte ale spiritului elin, între Bine și Iubire, între rațiune și viață. Émile Bréhier observă că Λόγος-ul lui Filon e un Cuvânt mântuitor a cărui misiune e să îndrepte omul în eforturile sale spre bine, iar că la Plotin nu se găsește nimic asemănător. Dacă Λόγος-ul lui Filon cerea devoțiune alcătuită din efuziuni lirice, rugăciuni și mulțumiri, viziunea lui Plotin era diferită : pietatea este exclusă, rugăciunea, care abia apare în câteva texte izolate, se reducea fie la o concentrare interioară a sufletului care-și caută propria esență, fie la o formulă magică și care-și face în mod necesar efectul, nu fiindcă așa au vrut zeii, ci în vitutea simpatiei ce leagă între ele diverse părți ale lumii. Rugăciunea nu are niciodată un accent personal, ea nu exprimă un raport intim al sufletului cu o persoană superioară. Influența lui Plotin a fost considerabilă asupra urmașilor săi, a avut numeroși discipoli , dar nu a fondat o școală în sensul pedagogic al cuvântului, totuși importanța sa pentru dezvoltarea neo-platonismlui a fosc decisivă. Autorii creștini de limbă greacă au folosit și ei teoriile lui Plotin, chiar dacă acest lucru s-a făcut în general prin intermediul lui Porfir. Un neo-platonism difuz scaldă contururile teologiei lui Grigorie de Nyssa sau Vasile cel Mare, insă influența cea mai mare a suferit-o neo-platonicianul creștin din secolul IV e.n. cunoscut sub numele de Pseudo- Dionisie Areopagitul și al cărui rol în modelarea metefizicii creștine, deopotrivă din Orient și din Occident a fost unul extrem de important. Combinația de imanentism și transcendentalism – ideea că Dumnezeu se află la fel de mult în afară, dincolo de lume, ca și înăuntru, în interiorul cel mai adânc al sinelui – a avut un ecou foarte puternic și la Augustin. Étienne Gilson opinează că din contactul religiei creștine cu filosofia greacă nu s-a născut o filosofie a Λόγος-ului aparte , totuși acest contact va da naștere gosticismelor, dar și situației de refuzare a contopirii religiei cu filosofia. Plecând de la persoana concretă a lui Iisus, obiect al credinței creștine, Ioan se întoarce către filosofi și le spune că ceea ce ei numesc Λόγος este Hristos, că Λόγος-ul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi L-am văzut (Ioan 1, 14) . A spune că Hristos, este Λόγος-ul nu era o afirmație filosofică, ci una religioasă. A afirma că în calitate de Λόγος, Hristos este Dumnezeu, că toate au fost făcute în El și prin El, că El este viața și lumina oamenilor, însemna a recurge dinainte, dincolo de Teologia Cuvântului, la metafizica Ideilor divine și la noetica iluminării. Nu cred că se poate contesta faptul că noțiunea creștină de Λόγος este la origine un concept filosofic, stoic în special și fusese deja folosit de Filon din Alexandria (+ 40 e.n.). Creștinismul se adresează omului pentru a-i alina neputința, arătându-i cauza și oferindu-i leacul, esre o doctrină a mântuirii, deci, o religie. Filosofia greacă este și o formă de cunoaștere care se adresează inteligenței și îi spun ce sunt lucrurile; în schimb religia se adresează omului si îi vorbește despre destin, îndemnându-l pe om, fie să i se supună (ca în religia greacă), fie să și-l făurească (ca în religia creștină). De la începutul creștinismului, reprezentanți de seamă ai noii invățături au luat următoarele poziții: fie, au condamnat filosofia, fie au încercat să o absoarbă în cadrul noii religii pentru o a putea folosi în scopurile apologeticii creștine. În sensul antic și tehnic al cuvântului, o apologie era o pledoarie juridică care era compusă în vederea obținerii de la împărații romani recunoașterea dreptului legal al creștinilor la existență, într-un imperiu oficialmente păgân. Astfel, găsim în apologiile lui Quadratus, Aristide, Păstorul lui Herma, dar mai ales în cea a lui Iustin Martirul și Filosoful, expuneri parțiale ale credinței creștine, dar și justificări față de filosofia grecească. În prima apologie Iustin își lua sarcina să definească natura revelației creștine și locul ei în istoria omenirii. Soluția pe care o propune este inspirată din prologul Evangheliei a Patra: „Am aflat”- spune Iustin că orice om care vine pe lume e luminat de Cuvânt, și prin urmare „toată omenirea se împărtășește de Cuvânt. În termeni imprumutați din stoicism va spune în a doua Apologie că adevărul Cuvântului este ca o rațiune seminală , adică o sămânță din care fiecare om a primit o parte; Iustin conchidea în numele creștinilor că: „tot adevărul care s-a spus vreodată ne aparține”. Λόγος-ul nu este numai creator, El este și ordonator, totuși Iustin este subordinațonist, Fiul este Primul Născut al Tatălui, dar e adorat în al doilea rând, El e prima Putere după Tatăl. Tatăl L-a născut înaintea tuturor creaturilor în vedera aducerii acestora la existență. Λόγος-ul are deci, un început care precede cu puțin pe acela al lumii. Grigorie de Nazianz spune că Λόγος-ul este legea naturală care pătrunde totul, care conduce totul, și care ne călăuzește de la lucruri la Dumnezeu. Étienne Gilson subliniază că pentru Grigorie din Nazianz Cuvântul dumnezeiesc patronează și apără elecința, λόγοι sunt ocrotiți de Λόγος. Și Vasile cel Mare consideră că avem un cuvânt (λόγος), adică o exprimare rațională a gândirii (νοϋς) iar Dumnezeu trebuie înțeles mai întâi ca o Gândire Supremă, care naște un Cuvânt (Λόγος) în care se exprimă. De vreme ce este vorba de d eun Cuvânt divin, nu trebuie să-L socotim nestatornic și trecător ca al nostru, ci ca existând veșnic și hrănindu-Se din propria Sa viață. Singura modalitate a creștinismului de a putea seduce dar și de a supraviețui a fost asimilarea a mai multor elemente din filosofia greacă, cea care dădea „girul” seriozității unui mod de gândire. Nu numai conceptul de Λόγος a făcut o „carieră” strălucită în creștinism, ci, chiar întreaga metafizică occidentală rămâne tributară filosofiei grecești, în special celei de origine platonică și neo-platonică. 1 Gheorghe Vlăduțescu , O enciclopedie a filosofiei grecești, editura Paideia, București, 2002, p. 352, articolul “logos”. 2 Simon Blackburn, Dicționar de Filosofie, (Oxford), traducere din limba engleză de C. Iricinschi et alii, editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p.235. 3 Sofron Vlad, Prologul Evangheliei a Patra, studiu critic-exegetic, tipografia “Universala” S.A. Cluj Napoca, 1937, p.42, sqq. 4 I.G. Coman, Probleme de filosofie și literatiră patristică, editura IBMBOR, București, 1995, pp. 35-37. 5 *** Între Antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu (de la începuturilr patristice la Nicolaus Cusanus), traducerea, selecția textelor, indici și note de Octavian Nistor, prefață de Ghe. Vlăduțescu, editura Minerva, București, 1984, p. VIII, sqq. 6 Ibidem, p. XIV, passim. 7 Gheorghe Vlăduțescu, Ontologie și metafizică la greci. Presocraticii, editura Paideia., București, 2001, pp. 96-97 8 ***, Filosofia greacă până la Platon, vol.1, partea a 2-a, redactori-coordonatori, A. Piatkowski, și Ion Banu, editura Științifică și enciclopedică, București, 1979, p. 352, (fragmentul 1). 9 Nicolae Balca, –Istoria Filosofiei Antice, editura IBMBOR, București, 1984, p. 34, sq. 10 ibidem, p.35. 11 W.K.C Guthrie -O istorie a filosofiei grecești, vol. 1, Traducere de M. Moise și I.L. Munteanu, editura Teora, București, 1999, p. 319, passim. 12 Balca , op. cit. , p. 166, sq. 13 idem, p. 178. 14 Sofron Vlad vede o simplă coincidență de nume între Λόγος-ul lui Heraclit și Λόγος-ul evanghelistului Ioan, dar o face fără argumente pertinente și părtinitor. Ajunge până acolo încât vede o simplă folosire a conceptului în filosofia greacă și care nu are are absolut nici o legătură cu conceptul creștin de mai târziu. 15 Sofron Vlad, op. cit., p. 71. 16 N. Balca, op. cit. p. 302. 17 Emile Brehier, –Filosofia lui Plotin, traducere din lb. Franceză de D. Ungureanu, editura Amarcord, Timișoara, 2000, p. 104. 18 Ibidem, p. 105. 19 Plotin, Opere I, traducere și note de Andrei Cornea, editura Humanitas, București, 2002, p. 31, sq. 20 Étienne Gilson, Filosofia în evul mediu, de la începuturile patristice până la sfârșitul secolului al XIV-lea, traducere de I. Stănescu, editura Humanitas, București, 1995, p. 11. 21 Fapt ce a devenit un scandal intolerabil pentru spiritele ce caută o explicație pur speculativă a lumii. 22 Iustin Martirul și Filosoful-Apologiile, Dialog cu iudeul Tryfon, traducere și note de Olimp N. Căciulă, editura IBMBOR, București, 1997, p. 115, sq. 23 Ibidem, p. 114 24 Trebuie spus că instrucția pedagogică a lui Grigorie din Nazianz dar și a lui Vasile cel Mare s- a realizat în cea mai mare măsură la Athena, unde școlile filosofice încă mai funcționau.