Manolescu Gorun

Asa este si nimic mai mult. Simplitatea (si nu simplismul) trairii, bucura.

Muta textul la "presa". Aici n-are vizibilitate.

Am scris: „În discursul poetic există mai multe straturi de metaforizare” și nu „"În discursul patetic există mai multe straturi de metaforizare". Dar parafrazarea nu mă distrează. Ar trebui? În rest am lucrat numai cu materialul clientului. Adică am comentat pe text. Atât. Stop. Și nu de la capăt.

Demonstrată riguros, cu ifose. Banalitatea, în poezie, nu are nimic de-a face cu Evidența. Prima poate fi catalogată drept trivială. Evidența, în schimb, este un fel de orgasm în jurul unei singularități descoperită pentru prima dată.

În discursul poetic există mai multe straturi de metaforizare. La nivel de cuvânt, de frază și de text, ca întreg.

În cazul nostru, la nivel de cuvânt și frază : ” Și uite așa,/ un frate de sânge spirtuit îți face rafturi în carne ”, ”cârpește cerul cu luceferii din degetul mic ”, ”beau numai suflete dietetice și numai
la pai ” … care vor să sune frumos din coadă și să-i impresioneze pe cei dezabuzați, nu sunt decât teribilisme infantile. La nivel de text, ca întreg, metafora există dar…lipsește cu desăvârșire. Ceva de genul lui Vlahuță : ”Nu mă tem de moarte. Mă tem de veșnicia ei ”. Așa că nu pot fi decât de acord cu Leo : ” in poezie doar prin prisma ca-i adevarata. arta tre sa starneasca emotie, tre sa aduca plus valoare sa aduca cititorului ceva in plus decat moartea mai mult sau mai putin tragica a cuiva”. Și chiar și autorul are dreptate, dacă aplicăm spusele sale la propria producție: „poezia [dânsului] e compusă din bucăți uriașe de banalitate. Unele trec pentru că sunt spuse altfel, altele, nu, pentru că, pe lângă faptul că-s banale, sunt și banal spuse”

ceva de bine.

Dintre cuvinte simple, chiar banale, apare Doamna Poezie.

Bine te-am regasit.

Ceva pe care – scuzați, mersi, pardon – niciunul dintre domnii Firică și Albu (sau invers) nu-l ia în considerare. Și anume ca ambele fețe ale monedei să fie identice. Și atunci DOM’ UBU ar fi înditruit să exclame (fără să mai arunce, sau nu, moneda): „Căcart!...Lumânașterea mea verde, zău dacă pricep ceva”.

Scuzați, mersi, pardon că mă amestec și io în discuția dumneacoastră. Precum musca….

Venea Vasile cu căruța înapoi de la lucru seara și ca să ajungă acasă trebuia să treacă prin părău... da când ajunge acolo, vede un pod peste părău. Trage tare de hățuri, oprește calul. Se gândește o clipă, apoi dă din bici și mână calul prin apă... greu de trecut, dar ajunge pe partea cealaltă, unde obosit se dă jos și își aprinde o mahoarcă. Vine și Gheo la scurt timp și povestea se repetă... ajunge și el pe partea cealaltă lângă Vasile tot traversând prin apă... amândoi fumând o mahoarcă.
Vine și Ion într-un târziu, ajunge în fața podului nici nu se sinchisește, mână căruța peste pod, podul se rupe, cade Ion în apă cu cal cu căruță cu tot, îl mână râul la vale... ăstialalți doi stăteau pe malul celălalt și fumau liniștiți privind cum pe Ion îl înghit apele.
Într-un târziu, după ce nici urmă de Ion sau de căruță sau cal se mai vedea, Gheo rupe primul tăcerea, trage un fum adânc din mahoarcă și zice 'mă Vasile, da' Iuăn ăsta al nost' băiat tânăr și necugetat... el oare n-o fi văzut că ăștia o făcut pod??'

Ce ți-e și cu podurile astea care se înmulțesc acu’ precum ciupercile ?! Ca în cele ce urmează.
Se întâlnesc doi. Știi c-a murit Georgesc? Nu, cum s-a-ntâmplat? A murit înecat! El, un înotător așa bun? Da, a murit înecat c-o gutuie. Formidabil! Și cum s-a-ntâmplat? A sărit unde era gutuia mai adâncă!

Ați văzut?
Ce?
E evident
Și?
Bine, ne vedem
Unde?
Vrei?
Poate, da nu acum
De ce
Nu știu dar sigur
Și?
Mi-a căzut
Nu mai spune
Adică fisa
Care
Pe alee cand
Șah
Furi
Aiurea
Ba da nu mizerabile
Ba tu
Ochi de broască
Ciungule
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri
Cine zice acela e
Da muta zevzecule
Ai uitat?
Ordonanța care
Dată prin
Ordonanța de urgență
La
Ordonanța de urgență
Du-te
Unde
Știi tu, mocofanule

Signur
Ce?
Repetez cap sec de la tine
Marunt la minte si la dreptul de a alege intre unul si altul, roman de origine totusi fiind in motivarea scrisa mai sus ca comentariu adresa la demiterea lui Basescu parerea mea si la prima alegere a fost ca nu avea ce cauta a fi ales in functia suprema a statului Roman. Si nici a doua oara. In capul meu sec, innaintea punerii a doua oara a candidaturii lui Nicolae Basescu m-a impinses gandul de a-mi pune eu candidatura. Necazul a fost ca am numai cetatenie straineza. M-am adresat ambasadei romane dei aici cum pot sa capat rapid iara cetatenia romana. Amabili fiind mi-au trimis indicatia la Monitorul Oficial care nu putea ajuta sa capat rapid innapoi ce renuntasem. Se punea problema avocaturii si altele. In felul asta am abamdonat ideea candidaturii. Nu insa numai asta ci si varsta la 81 de ani nu mai da nimeni votul cu toasta promisiunea mea de a da 7 ani din viata mea spre a face ce mai bine decat au facut altii dupa"89". Eu tot ii zic mai departe "89" si nu revolutie pentruca in capul meu sint fixate sigure niste treburi despre "89". Le cunosc mai demult si le las impacea lor acoperita de timpul trecut. Si apoi ca sa candidezi inca ca presedinte este nevoe de campanie de puiblicitate electorala, de un cerc propiu de cunoscuti plasati pe mai nu stiu ce pozitii de influenta asupra alegatorilor plus programul propiu ce trebue sa cada pe gustul a tot mai multi alegatori spre a capata votul majoritar. Ori acum deja lucrurile sau mai limpezit prin felul cum se poate manevra chiar o constitutie, se pare.

am uitat. Pe bune!

Domnule Firica? Rationamentele dumitale sunt atat de beton armat ca ma arunca, pur si simplu, in Haosul & Determinist (pe de-asupra), cu tot cu "atractorii (lui)stranii" ca d'aia sunt stranii ca sunt atractori.

Dever mic, criză, căldură mare, monșericilor…

E o adevărată plăcere să ne re-întâlnim, Domnule Firică, la răcoarea binfăcătoare din urmă cu o mie și ceva de ani. Te invit, în aceeași perioadă, la Marsilio Ficino. Voi fi acolo.Cum și eu, la rândul meu, voi căuta să te prin din urmă la Giovanni Pico della Mirandola. La Kant, da. Mai târziu, că avem timp cu nemiluita. Cel puțin eu, la vârsta mea fragedă. La Hegel, nu. Că mă scoate din sărite. Acela e clubul pe care, de obicei, nu-l frecventez decât așa, din masochism.

Plotin nu a ajuns in India cu Alexandru cel Mare. Nici nu avea cum. Deoarece nu era contemporan cu Alexandru. Cf. Porfir: "Plotin a ajuns la o asemenea capacitate in filosofie, inat dorea cu ardoare sa aiba experienta filosofiei practicate la persi si a celei care avea raspandire la indieni".

Interesant este că „Poeticul”, în calitate de cale de cunoaștere și (uneori) acțiune, poate crea, tot uneori și „tehnicul”. Este ceea ce se întâmplă și în cazul prietenului nostru Pinte. Dar reciproca nu stă în picioare.

Problema este însă mult mai profundă și incitantă azi când se vorbește despre post-umanitate. La care, prin tot soiul de manipulări ale: ingineriei genetice, nano-tehnologiilor, electronicii funcționale, etc. se urmărește înlocuirea treptată a diverselor «componente» ale corpului uman ca să se ajungă, în final, la discutarea faptului dacă creierul (inclusiv conștiința și personalitatea) pot fi înlocuite cu componente artificiale, care au substrat (suport) siliciul și nu, carbonul (așa zisa Inteligență Artificială) – a se vedea, de exemplu, „funcționalismul” american promovat de unul dintre vajnicii săi susținători, în filozofie, Dennett. (În paranteză fie vorba, convingere căreia îi cade pradă, fără să vrea și fără să știe, nedispunând de informații pertinente și amicul nostru Pinte, că tot veni vorba). Și nu mai e vorba de S.F. Întrebarea este dacă «Natura», ca să nu zic altceva, va permite acest lucru. În sensul că dacă evoluția «naturală» va permite (sau nu) acest lucru. Adică dacă o asemenea evoluție are o teleologie, de exemplu spre un fel de „Omega” al lui Teilhard de Chardin. Și dacă da, atunci este posibil ca anumite «dereglări» locale s-ar putea să fie amendate (mai devreme sau mai târziu) de o asemenea teleologie.

Mă opresc aici pentru că tocmai lucrez la un text extins în care mă voi ocupa, cât îmi vor permite propriile limite, de asemenea probleme. Până atunci îți mulțumesc că mi-ai dat prilejul să înserez aceste rânduri

Sa fie intr-un ceas bun!

Ar mai trebui, poate, să ne aducem aminte de : Plotin care, se pare, a ajuns în India cu Alexandru cel Mare, de influența arabă asupra culturii noastre din Evul Mediu (printre altele și sufistă – e.g. Ibn ’Arabi) de apetența, cel puțin ciudată, a unor ca Brâncuși, Eminescu, Eliade, Blaga…pentru Extremul Orient, de Sergiu AlGeorge…

"Același nihilism" se va citi "Acelaș nihilism" (si or mai fi si altele, scuze)

Pui degetul acolo unde trebuie. Zgândărind o rană deschisă; într-un fel nespus de frumoasă. Asupra căreia îmi propun și eu să mă aplec într-un text (texte) ulterior (ulterioare) al (ale) seriei. Pentru că - celui căruia îi este dat acest lucru – odată ajuns să intre din pustiul interior într-un nor, de fapt o pâclă deloc morganatică, care, pur și simplu, îl înglobează, i se ivește șansa să ajungă la revelația proprie/individuală (nici măcar o „revelație” omenească nu poate fi „absolută”). Iar în acest moment, pentru el par a se ivi doar șansele: (a) să se piardă acolo, în mod „extatic” – și nu „ecstatic” cum zice Heidegger, despre nuanța acesta e de discutat, dar nu aici – și să nu mai poată comunica în afară; (b) să caute (și să găsească) ieșirea din labirint – dar numai prin centru acestuia pentru că, odată intrat, intrarea i-a fost blocată; și ajungând astfel în alt topos să încerce, de acolo, să ne comunice câte ceva. Iar în cazul (b) se pot petrece mai departe o serie de lucruri: fie – având o înzestrare anume – să recurgă la „poezie” sau - în cazul unor extrem de puțini aleși - cei care au trăit în preajma lor să caute să înființeze o „religie” ce devine, în final, dogmatizantă instituționalizându-se…

(În altă ordine de idei apare frecvent pericolul ca falșii profeți - cei ce niciodată nu au vizitat „ecstaticul” - să vrea ei înșiși, în cazuri cu totul nefericite, să înființeze ceea ce se numește o «sectă» - uneori de-a dreptul devinată.)

Spui tu: „exista si un mod poetic de a fi locuit de Fiinta, unde teologia si filosofia pot fi bratele unui fotoliu in care poetul sa viseze frumos.” Așa e dacă ne referim la o anumită filosofie din Evul Mediu, când filosofia și teologia se îngemănau, cea „bâtuită” într-adevăr mirific de un Toma D’Aquino sau Augustin (și nu la cea sec abstractizant-kantian sau hegelian). Ori dacă ne referim, în zilele noastre, la hermeneutică. Însă hermeneutica, considerată azi și «gândire slabă», cred că nu este nimic altceva decât o varietate a Poeticului.

Mai spui: „ce facem insa cand descifrarea visului [ poetului] nu are loc? e un astfel de poet utopic?”. Este utopic pentru că nu e vina «receporului» (și nu mă refer numai la cel contemporan poetului) că nu poate «descifra». Tot așa cum atunci când o carte se lovește de un cap și produce un sunet gol, nu putem atribui vina neapărat capului. Dar, oricum, poetul e sortit utopiei. Și aceasta deoarece fiind „locuit de Ființa” infinită și astfel autoreferențială în identitatea sa el, poetul, nu poate sugera (metaforic) decât cel mult (prin absurd) un număr infinit numărabil (cantorian) de sensuri ale Ființei și nu toate sensurile de puterea continuului (tot cantorian) ale Acesteia. Prin urmare cred că are dreptate Andrei Cornea să afirme că avem de-a face, noi europenii, de peste două mii de ani cu o „Utopie pur și simplu, în forma ei cea mai pură, mai metafizică și mai abstractă”. Lucru ce s-a răsfrânt (aiurea?!) într-o anumită logică care a preluat „Identitatea” (autoreferențialității Ființei) drept principiu de bază căruia ar trebui să i se conformeze lumea noastră (concretă) de toate zilele. Dar asta pare a fi altă problemă. Și nu e! Pentru că zice tot Heidegger: „…unde acționează propriu-zis nihilismul autentic? Acolo unde se păstrează contactul cu ființarea curentă și se crede că e de ajuns să iei ființarea, așa cum s-a făcut până acum, ca ființare pur și simplu. Însă în felul acesta întrebarea privitoare la ființă este recuzată, iar ființa e tratată ca un nimic (nihil), ceea ce într-un anume fel ea și „este” în măsura în care ființează. A avea de-a face doar cu ființarea în vreme ce se cade în uitarea ființei – iată ce este nihilismul. Nihilismul înțeles astfel este, el abia, temeiul acelui nihilism pe care Nietzsche l-a expus în cartea întâi din Voința de putere.”. Același nihilism care azi, departe de a nega „Identitate”, o atribuie cu o eroare de putere exponențială devenirii/”ființării” deoarece această devenirea a «devenit» atât de «reală» și concertă în lumea noastră curentă. Așa cum de altfel se întâmplă și în «poetica PoMo». De care toată lumea zice că am scăpat (mai ales cei ce o practică, în continuare, cu fervoare). În alt text voi reveni. Ca și asupra corelatului constituit de «analitica limbajului».

Mulțumesc, Dorine, pentru prilejul de a-mi expune (poate lungit și plictisitor) aceste gânduri.

[reprezintă actual “filosofie analitică”] se va citi: [reprezintă actuala “filosofie analitică”]

Pentru că veni vorba de Tullio de Mauro: iată cele trei variante ale paradoxului incomunicabilității, variante la care au ajuns, independent, Wittgenstein, Saussure și Croce, puse în evidență de Tullio de Mauro (tradus la ed. Științifică și Enciclopedică, 1978) - cu scuzele de rigoare că acum nu am cartea în față și iau citatul din alt text al meu.

(a) Înțelegerea unei propoziții, presupune înțelegerea numelor care o compun; dar înțelegerea numelor presupune înțelegerea, dinainte, a propoziției care este compusă din aceste nume. Altfel spus: înțelegem o propoziție doar în măsura în care, în ultimă instanță, am înțeles-o deja (Wittgenstein);

(b) o variație, oricât de mică, în patrimoniul lexical (privit ca sistem: entități plus relații) a doi indivizi - și astfel de variații sunt destul de mari și frecvente - duce la concluzia că doi indivizi vorbesc totdeauna limbi diferite deoarece, cu excepția unei suprapuneri totale a celor două patrimoniuri lexicale personale, chiar și cuvinte care par comune, grație asemănării fonice sau a aproprierii de denotații sunt, în realitate, cuvinte cu semnificație diferită, introduse fiind de relații care nu coincid (Saussure);

(c) orice propoziție este perfect semnificabilă prin aderarea ei univocă, impenetrabilă și, de aceea, incontestabilă la conținutul său. Prin aceasta, însă, orice expresie se situează într-o singurătate astrală. Omul vorbește perfect, dar vorbirea sa nu are nici o umbră de înțelegere în ceilalți oameni, în măsura în care înțelegerea comportă reconstituirea, pe baza unor forme lingvistice, a unui conținut de gândire (Croce).

*
Mai adaug și eu ceva: ce vreți ironie nai mare decât următoarele consecințele extreme ale ''paradoxului incomunicabilității'', apărut ca rezultat al ruperii aproape complete a formelor lingvistice de tot ceea ce știm și percepem despre cel ce le utilizează. Iar acestea sunt: fie negarea sistemului limbii, deoarece nu ar exista forme ce ar putea să alterneze în același punct al structurii, ci ar exista doar diferite structuri de propoziții irepetabile, fie o integrare maximă a tuturor vorbitorilor într-un sistem în care ideolectele sau limbile individuale coincid perfect, condiție în care, prin realizarea unui efort minim de memorare se ajunge la un singur cuvânt; soluție de tip ''Eugen Ionesco'' în care toată lumea posedă, cunoaște și folosește un unic fonem sau cuvânt, indiferent de situație.

Și, contextualizând (că tot e la modă termenul), ironia exponențială o reprezintă actual “filosofie analitică”, care are în centru (de-a binelea «descentrat» în stil PoMo) “analitica limbajului” prin care se are pretenția «descoperirii» structurilor adânci ale «gândirii» care se află în spatele vorbirii. Iar Jerry Fodor – inclusiv Chalmers, un fel de Papă pe domeniul «Conștiinței» prost înțeleasă – postulează ambii, nici mai mult nici mai puțin, că între structurile limbii și cele ale gândirii există un izomorfism. În fine, cei care au început să-l ia în brațe pe Wittgenstein II (cel din “Cercetări..” și nu cel din “Tractatus…”), tot în cadrul „filosofiei analitice”, habar n-au despre ce e vorba, pen’că, nu-i așa “înțelegem …[ceva] doar în măsura în care, în ultimă instanță, [l-]am înțeles déjà”, lucru pe care ei nu-l înțeleg. .