Poveste pur şi simplu

În camera de hotel în care scriu. Pe malul Mării. Adorm târziu în noaptea de sticlă lichidă, cum numai unele nopți întârziate din vară în toamnă pot exista și în care luna își face de cap. Adorm târziu și mă aflu în acea stare "între". Între vis și realitate. Care Realitate? Între o Realitate și Alta. La fel de reală ca și Prima. În starea de "între" în care lucrurile capătă o pregnanță deosebită a altui Real, la fel de real ca și celelalte două. Mă trezesc în lumina magnetică, de mercur, a lunii ce taie o cale precis delimitată în apa calmă, vag vălurită … Calea - drum fără sfârșit - văzut în perspectivă în apa Mării, început din fereastra camerei de hotel și care se pierde undeva, în orizont…Este totul atât de ireal, cum numai o realitate foarte puternică poate fi…Și - deodată - o văd: este ea, moarta tânără, frumoasă, cu părul despletit, ud, plin de alge, care îmi bate, acum, în fereastră să îi deschid… ajung la fereastră, acolo n-a mai rămas decât semnul nostru, pe care-l ştiam, îl ştim amândoi atât de bine...când unul dintre noi pleacă pe neaşteptate pe negândite, lasă semnul ca zălog, că se va întoarce peste o clipă sau peste un timp mai lung sau mai scurt, orice s-ar întâmpla… * J, dacă vei citi vreodată acest text, deşi nu vei putea după accidentul acela stupid, dar ştiu că-l vei simţi: este vorba de o vibraţie, care nu se pierde, nu poate să se piardă, atunci vei afla că pe aici se naşte şi se moare în continuare tot timpul. Tu, ce mai faci, iubito? Eu, bine mulţumesc…