Gȃnduri

Montaigne : „Diogene și Heraclit au fost doi filosofi, dintre care, cel dintȃi, găsind deșartă și de rȃs starea omului… făcea năzbȃtii rostogolindu-și butoiul și dȃnd cu tifla marelui Alexandru, socotindu-ne pe toți muște sau bășici umflate de vȃnt…[Ȋn schimb] Heraclit, fiind-i milă și înduioșat de aceeași stare a noastră, avea fața mereu întristată și ochii plini de lacrimi. ’……alter Ridebat, quoties a limine moverat unum Protuleratque pedeum; flebat contrarius alter’ (Juvenal, ’Satire’, X, 28) ” [1] Acum, Diogene rătăcește (doar aproape) la fel. Căci dȃrdȃie zgribulit. Butoiul i-a dispărut (în altă dimensiune; luȃndui-o înainre). Nu mai are nici măcar bani pentru uleiul lămpii cu care să caute, prin populații, un OM. Heraclit – se distrează. Plăcile tectonice - înainte, în timp ce și după marea rebeliune din Kronstadt - și-au urmat (și își) urmează drumul nestingherit. Numai Þuțea ricanează (frumos): „Nu există libertate imanentă pentru că însuși Kant mărturisește în ’Critica Rațiune Pure’: ’Două lucruri au mișcat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine’. Spunea că el este propriul său legiuitor și stăpȃn. Lucru la care am făcut așa: pȃrț! Așa e el legiuitor și stăpȃn, cum sunt eu popă, aici, în cartier. Cum să fii legiuitor și stăpȃn într-un univers în care ești înlănțuit? [Ȋn] Universul actual, la ultima galaxie care merge spre roșu în direcția Doppler, la 14 miliarde de ani lumină – nu-mi ajunge camera asta să aritmetizez – mai poți fi propriul tău legiuitor? Știți dumneavoastră unde e omul, în imanență, absolut liber? Ȋntr-o bisericuță de lemn din Maramureș, unde sacerdotul creștin vorbește de mistere, de taine și se lasă învăluit de ele ca și credincioșii!” Iar noi: în lumea asta instantaneu manelist-globalizată (suntem mȃndrii că am servit mapamondului un brend), agonizăm pieptănȃndu-ne pe chelii; tot așa, cu părul într-o parte! NOTA [1] De îndară ce au ieșit din casă, unul a început să rȃdă, iar celălalt să plȃngă