Părul lui Lorelai

M-am trezit buimac. Stăteam lipit cu burta de pământ și priveam frunzele moarte. Știam că voi sfârși așa la un moment dat. Era doar o chestiune de timp. Lumina se pierdea printre copaci iar eu nu îmi aminteam cum am ajuns acolo. Totul se lăsa purtat de vânt iar eu nu puteam să mă ridic. Atracția dintre mine și pământ cu siguranță depășea valorile normale. Parcă cerul își lăsase greutatea pe umerii mei, fiind prins la mijloc, între cer și pământ. În jurul meu sălășuia liniștită natura, așteptând oamenii slabi ca mine. O pală de vânt rece venită de undeva din întunecimea pădurii mi-a amintit de hamacul meu legat de vișini. Lucrurile cu care mă obișnuisem îmi reveneau pe măsură ce-mi afundam nasul în mocirlă. Acolo era răcoare ca și cum sub pământ s-ar fi ascuns un cub de gheață. Apoi mi-am amintit de whisky-ul meu de acasă. Mi-am imaginat că sunt întins în pat, focul moțăie în soba de teracotă și prin sticla de Jack pe jumătate goală priveam tulbure la acvariul cu guramul pitic, singurul meu pește supraviețuitor. Fiecare ar trebui să aibă un pește acasă. Și Lorelai avea un pește, odată. Înainte să o cunosc îndeaproape. Nu e bine, m-am gândit, să cunoști unii oameni îndeaproape. Poate fi periculos. Țesutul mocirlos oricât de mult ai încerca să-l tolerezi, la un moment dat te va trage în jos. Oamenii, de fapt, sunt precum peștii. Fericiți doar în habitatul lor, când vei încerca să-i pui lângă tine în pat, vor adormi zbătându-se între viață și moarte, confuzi și triști. Oare, eu sunt de vină pentru că am încercat sau Dumnezeu pentru că ne-a lăsat limitați? Și, în timp ce creierul meu obosit se gândea la toate astea, nasul se afunda mai adânc în mâl, respiram pământ. Fiecare are locașul său pregătit sub buruieni, dânsele vor dăinui indiferent dacă te-ai stins bătrân sau tânăr, sigur sau nesigur, neîmplinit sau împlinit, odihnit sau obosit, părinte sau copil, sărac sau bogat, lăsând la sfârșit o concluzie misterioasă, ce va pluti în derivă deasupra ierburilor încinse de soare și bătute de ploaie. La acest gând final, ipocrit și plat, am reacționat. Nu îmi doream ca peste mine să se așterne această țesătură perenă fără miros și floare, fără sens. Urăsc deșertăciunea, de deasupra mea și din lăuntrul meu. M-am ridicat cu greu, aveam senzația că am legată de mine întreaga lume. Acea parte nefolositoare nimănui. Discuțiile inutile dintre meseni beți și neinspirați, pielea năpârlită, lumea veche ce încă dăinuia la periferiile orașului înțesat de taximetriști, martori ai lui Iehova, agenți de vânzări și bișnițari. Pentru toate astea am catadicsit să trăiesc. Bănuiam în sinea mea că, și această ambiție este tot una superficială, pentru simplul motiv că vroiam să demonstrez ceva, cuiva, dar mi-am zis că fără niciun compromis voi muri în van. Mi-am amintit: seara trecută dansam cu picioarele goale, îmi beam mințile, înțelegând cât de frumoasă este viața înainte să te pierzi. Atunci, eram pe val, dansul îmi aparținea în totalitate, iar forțele din jur nu contau; era momentul meu și numai al meu. Ca cea mai bună repetiție a unui actor mediocru, mult îndepărtată de prestația rigidă din ziua spectacolului. Singura diferență fiind că la final nu mă va aplauda nimeni, indiferent cât de prost jucasem. Aplauzele au și ele rolul lor. Îți mai dau o șansă, dar aici în pădure cine ar fi îndrăznit să te aplaude? Natura e timidă și așa va rămâne mereu. Copacii nu te vor judeca niciodată, fie că ești un vraci, un asasin, o văduvă nimfomană, un ipocrit. Pentru toți are pregătit același cântec. Celest și cu un final trist, contemplativ. Așa că tot ceea ce faci contează atât de puțin. Important este să fii împăcat cu tine însuți și mai ales, să poți dormi după ce ai făcut ce tu ai crezut de cuviință că trebuie să faci. Secretul este să fii fericit. Dacă ești fericit când vinzi castraveți, fă-o, atâta vreme cât durata și intensitatea persistă. Am impresia că nămolul mi-a invadat plămânii. Nu mă deranjează. Solul este unul proaspăt, complex, straturi peste straturi, măcinate de ploaie și vânt, foarte asemănătoare cu personalitățile unui om chinuit. Îmi plac oamenii chinuiți. Sunt singurii în măsură să judece drept. Au un traseu sinuos, greu, și de obicei ajung unde trebuie. Mă refer la cei ce nu pierd mare lucru pe drum. Ca și bucățile de pământ. Cele ce se spală repejor sunt de prisos. Picături mari cădeau din văzduh, mă lepădam de nămol. Așa cum în biserică te lapezi de Satan când cununi. Greutatea mea s-a înjumătățit și am putut să merg mai departe. Nu-mi aminteam unde mă aflu cu exactitate. Bănuiam că undeva prin zonă am să găsesc satul în care locuiesc de câțiva ani. Apoi am realizat că satul meu este insignifiant, depășit, și, dacă nu l-aș fi găsit nu ar fi fost o tragedie; mergeam spre sud în speranța că voi da peste Statele Unite ale Americii. Acolo oamenii nu se vor grăbi să mă arate cu degetul. Cu siguranță voi trece neobservat, mă voi așeza la o masă și voi scrie câteva rânduri frumoase pe o foaie împrumutată de chelner, iar cafeaua îmi va fi asigurată fără a fi mustrat și ocărât( poate și un biscuit dacă am noroc). Voi scrie: ,, Dragă prietene, nu sunt în deplinătatea forțelor psihice și fizice. Am bătut un drum lung. Sunt lipsit de orice fel de resurse. Din pădurile de unde vin, nu m-am ales cu nimic. Nu pot onora o plată corectă, sunt conștient de asta, nu vreau nici măcar un strop de compasiune. Vreau doar să ai încredere. Într-o bună zi mă voi achita de favoarea pe care mi-o faci azi. Mulțumesc. Manea I. „ Trebuie să recunosc, am mai încercat asta la mare, în Vama Veche. Am luat bătaie și mi-au rupt tricoul pe care scria cu litere mari: BE GOOD. I-am auzit apoi șușotind: Pula asta se crede Dumnezeu?! Dacă nu aș fi auzit asta nu i-aș fi iertat. Începutul este greu. Dacă treci peste primele deziluzii, te vei obișnui cu ele și nimic nu ți se va părea ofensator. Be god cu doi de oo. Așa am descoperit google. Aici am dat peste Badoo, am agățat o fată astenică, frumoasă în felul ei. Am ajuns în oraș, m-am întâlnit cu câțiva prieteni și de aici mi s-a rupt filmul. Într-un fel a fost bine că m-am trezit în pădure, singur. De fiecare dată când îmi beam mințile trebuia să suport mustrările celorlalți; i-am jignit. I-am întrebat care este diferența dintre suflet și spirit, citisem undeva definiția lui Plotin. Nu-mi aminteam absolut nimic, deși spre rușinea mea, mă amuzam teribil. Trebuie să vă mărturisesc ceva. Mă cred deosebit, unic, mai ceva ca Dickens. Să nu credeți că nu sunt conștient că, de fapt sunt doar un tip comod, puțin peste medie, dar nu mă pot mulțumi cu atât, vreau mai mult și m-am săturat să fiu dezamăgit de oameni pe care-i ridicam de fiecare dată pe un piedestal imaginar. „Nu poți urca pe soclu un morcov ce se crede mădular. Se supără iepurele. „ vorba lui Derban M. Pământul miroase a om curat. Uneori este mai plăcut să zaci cu nasul în pământ decât să respiri aerul mahalagesc unde într-o cameră găsești înghesuiți cinci suflete nevinovate abia ieșite din găoace. Toți dau vina pe Dumnezeu. Și se înmulțesc nestingheriți, iar valul iepurarilor se amestecă în fluviul societății, pierzându-se în zonele mâloase din negura timpului. Cuvintele sunt de prisos copii cresc care cum apucă, cu apucături sau fără cum dă Dumnezeu, aici este vorba și despre noroc. Într-un cătun situat între două sate, am cunoscut-o pe Lorelai. Stătea la o masă de lemn lăcuit sub o salcie și-și pieptăna părul. Mirosea a flori de mai, părea atât de nevinovată. La o disecție amănunțită am găsit lucruri cutremurătoare. Mult mâl. La marginea unui canal, acolo unde odată fuseseră grajdurile regelui, erau situate patru case a câte trei camere fiecare, lipite una de cealaltă, găzduind sub zidurile lor groase de cărămidă familii mai mult sau mai puțin închegate. Într-una din case locuia Lorelai. Familii necunoscute spumei societății, planctonul de pe fundul mării neștiut de nimeni, dar atât de mult întrebuințat de cei de sus. Atâți de mulți oameni nu află și nici nu sunt interesați de viețile celorlalți, încât uneori trăiesc familii izolate, departe de orice contact lumesc. Pieptănul vechi de os căpătase forme mastodontice. Dinții săi se înălțau spre nourii cenușii din înaltul cerului precum niște degete supte de foamete, muribunde, căutând firele de păr cărate de păsările călătoare. Totul era învăluit într-o nonșalanță de cea mai bună calitate. Nici o mișcare nu părea întâmplătoare. Umerii ei ascuțiți te trimiteau cu gândul la Dumnezeu. Ochii ce la lumina soarelui puteau să-și schimbe culoarea, atunci când nu erai interesant te priveau sec fără poftă. Copacii nu se legănau. Vântul își luase tălpășița, lăsând în urma sa formele atinse odinioară, neînsuflețite și triste. O tristețe bine-meritată, odihna corpurilor menite să sufere în permanență, sau eventual până la următoarea adiere, de lipsa sufletului. Nimic nu mai părea ca înainte. Culorile în bătaia pală a soarelui se diluaseră, țepene, ramurile păreau niște mâzgălituri fără rost, frunzele uscate de pe jos se transformaseră în resturi de pietre, rămase în urma vreunei construcții fără sens. În batjocoră, câteva lespezi de stâncă, încălecate, una peste cealaltă, în lumina soarelui pătată de norii plimbăreți, zăceau aruncate într-un colț. Nimic nu mai avea rost pe lumea asta de când mă părăsise Lorelai. Impropriu zis mă părăsise, de fapt mă retrăsesem eu. Nu înțelegeam nici acum ce căuta cu polițistul ăla belit, de la Rutieră, la o cafea. Nu-mi pot șterge din suflet râsul ei excentric. Deci mai putea să râdă așa și cu altcineva. Și, atunci unde era autenticitatea? Totul se dovedise a fi un fals, o mizerie. În depărtare cârduri de păsări dansau în cercuri concentrice de parcă ar fi vrut să-mi transmită un mesaj. Norii albicioși semănau cu cocoloașele de cocă pe care le făcea bunica de Sfânta Marie și eu le aruncam la câine. Cum ar fi fost să coboare un băiețel gigantic, să înșface norii și să-i azvârle unui câine mastodont pogorât din cer. Prima dată când am lovit-o a fost o greșeală. Mi-am pierdut controlul pentru că nu mă asculta. Era vraiște în capul ei. Un haos, deși nu lipsit de însuflețire, perdant. În jurul ei roiau tot soiul de pierde-vară la început. De obicei, fac curat în mintea femeilor cu care întrețin relații îndelungate. Vreau să apreciez cu exactitate fiecare mutare. Să știu de ce plânge și ce poate să o facă să râdă. Reconstrucția începe încă din primele zile, cu o carte bună: Învierea de Tolstoi sau Idiotul de Fiodor D., știu unde să decupez și unde să las să crească. Anticipările mele țin de o bună comunicare fizică. Sexul este important, cum spunea un bun prieten: Oamenii se pot împărți în două categorii: Cei dependenți de sex și ceilalți ce nu recunosc. Cel mai important lucru este să fi rămas o bucățică de Dumnezeu în suflețelul cu picioare subțiri, pentru a modela mai ușor. De restul se va ocupa soarele. ...