U

Așteptam să se întâmple, știam că după faza cu Monroe, trebuia să izbucnească, să ardă ceva. O ardeam aiurea așa într-o lene perpetuă, ca tânărul care după ce dă examenul de admitere, complet convins de reușita sa, își imaginează ipostazele unui eșec lamentabil, nemâncat și nedormit, plutind într-o stare asemănătoare stării de ebrietate.

Linsul în cur, o artă pe cale de apariție, are o tradiție și o istorie arhaică, primele semne datând încă de acum câteva milioane de ani, odată cu apariția homo erectus-ului, atunci când era mai mult un tabiet, un obicei de curățare, de afecțiune reciprocă mai degrabă. Acum însă este o artă subtilă, cu tertipuri sublime demne doar de cei înzestrați, un pavilion de cuvinte atent selecționate și bine plasate, cu sensuri polimorfe , menite să umfle sau să gâdile pe cineva. De obicei, cel slab de înger, fără coaie, frunzărăul, șomerul de birt sau internautul abandonat, dornic de a-și închega și el un ordin aidoma celui masonic, este protagonistul acestui sport deloc ușor și nelipsit de o concurență acerbă.

Eram cu Mili și Hol pe terasa ,, Famino”, iar lângă noi, era o adevărată scenetă demnă de prietenul nostru A. Cehov, dar cu idei, situații menite secolului nostru. Era firesc să nu intervii dar când vedeai atâta nonșalanță în modelarea viitorului unui grup etilist de lingăi entuziasmați simțeai că se năruie cerul pe tine. Hol o dădea cu un proverb pe care l-a auzit el pe tren de la un naș cu iz de elevat: „ Oamenii înțelepți nu se bagă niciodată”, era o afirmație aluzivă scenei politice de la noi în special. Lingăii noștri nu erau niște lingăi de joasă speță, erau profesioniști, lingând doar în schimbul unui favor, unei poziții ascendente în ierarhia grupului și așa greu de controlat. Bivolul sau mai bine zis Linxul (cel lins), era unul ales, stilat și cu aparențe demne să înșele ochiul slab pregătit, dar în realitate, un pic cam tont, ușor de manipulat de mahării lingăi, căci de altfel ei conduceau și modelau șerpuirea ascensiunii în haită. Era ca o simfonie avidă de broscoi talentați, așteptându-și fiecare rândul cuminte, conform statutului cotidian, neîntrerupți decât atunci când remarcile lor nu erau la modă sau divagau de la scopul principal, acela de provoca la sfârșitul zilei o usturime atroce Linxului de la atâta plescăit. Dueluri sărăcăcioase, provocări infantile cu argumente derizorii, sebacee verbală atrofiată, toate într-o comedie închipuită, de bășcălie bădărană:

- Auzi coaie, cică Sebi a prins o sută cu golful lui în șase secunde, l-a cronometrat Edi!

- Vrăjeală! Nu are cum!, zice Linxul și se lăsă o tăcere de câteva secunde.

- Ba da are, dar cu a treia de pe loc.

- Vorbești prostii! Poate cu altă mașină…

- Și alt șofer! Se puseseră pe un râs borcănat. Apoi am văzut cum și-au scos toți smartfonurile și au intrat pe facebook, și comentau toți într-un grup, Grupul Amatorilor de Fotografie, dându-și cu părerea despre o fotografie stearpă, insipidă. O criticau nițel apoi o ridicau la rangul de artă deși singurul lucru în comun al sărmanei fotografii cu arta era semnătura din dreapta sus, pompoasă și pretențioasă. Linxul se pare ,fotografiase o tipă grăsuță pe o terasă, și vrând spre final să afle numele adresa și telefonul pizdei, pentru că lui i se părea simpatică - dar na.. frumusețea este o iluzie și are o apartenență proprie fiecărui ochi – comenturile alunecaseră înspre tehnici de agățat, lupi ce vor o singură lupoaică și berbeci ce aleargă după mai multe oi. Măcar de ar fi fost o pizdă bună, numai vorbim despre încadrare, cromatică, compoziție. Așa se nasc semidocții, m-am gândit și așa de greu o să ne fie să convingem unul din ei să coboare de pe piedestalul său, încât probabil dacă are suficientă ambiție o să reformeze fotografia sau vre-o altă artă, inventând noi curente, iar dacă îndrăznești cumva să iei la mișto capodopera sa cum de altfel s-ar fi cuvenit, își strânge gășcarii internauți și te fac cu ou și cu oțet, inventând reguli și molestări verbale cu nemiluita. Dar oamenii inteligenți nu se bagă mi –am zis și m-am uitat la Hol care dormita impasibil cu un aer de superioritate, împăcat cu ideea că nu mai poate schimba nimic, decât poate să nu se strice el. Mili zâmbea insinuant, vrând să pară că a înțeles despre ce este vorba, dar știam că bănuia doar pe jumătate. Apoi am citit un fragment dintr-o carte pe care am găsit-o la anticariat : Fiu de Nobili de W. Reymont, un scriitor polonez; am avut o slăbiciune întotdeauna pentru poleci poate datorită lui Sienkiewicz.:

„ ― Stai, nu te teme. Domnul Isus a spus: „Toți cei care au frică de Dumnezeu și ajută pe orfanii nevoiași sunt drepți”. Nu te teme, omule. Eu nu sunt o iudă, sunt creștin drept și om sărac…Căzu o clipa pe gânduri, apoi spuse cu glas scăzut:

— Ai grijă de trei lucruri: să iubești pe Domnul Isus, să nu flămânzești și să dai și celor mai sărmani ca tine – încolo, toate sunt fleacuri, scârnăvii de-ale oamenilor… înțeleptul trebuie să știe asta, ca să nu se necăjească degeaba …Hm, se știe ba una, ba alta… ai? ce zici?…

— Nu mai e dreptate pe lume, nu. Peste tot sunt numai fățarnici, toți se străduiesc să se prindă unul pe altul la ananghie, să se înșele mai repede și să se căpătuiască. Nu asta a vrut Domnul Isus pe lume, nu asta. ……………………………………………………….

— Ascultă ce-ți spune un om bătrân – îți zic, ia și bea cu mine… și mai ascultă. Omule, îți spun: fii înțelept și nu te băga în ochii nimănui. Vezi totul, dar fii orb la toate… De trăiești cu un om prost – fă-te mai prost ca el… de stai cu unul șchiop – fă-te olog de amândouă picioarele, iar cu unul bolnav – prefă-te că mori pentru el. Dacă ți se aruncă o para, mulțumește ca pentru un ban de aur… Asmut câinii pe tine… lasă-i în plata Domnului… Te altoiesc cu ciomagul… îngână o rugăciune...Omule, îți spun eu: fă ce te sfătuiesc și-o să ai traista doldora, burta plină de mâncare și toată lumea ai s-o duci de funie, ca pe o vită proastă…” Se uitau toți de pe terasă, ca la un soi de oameni nebuni. Iar noi râdeam copios pe seama tonului meu, pedant și atent ca într-o piesă de teatru radiofonic.