U

Am ocolit mult să ajung acasă la Mili. Străduțele înghesuite, mahalaua zgomotoasă aveau o vrajă asupra mea, mă hipnotizau. Aici l-am cunoscut pe Hol. Vindea trandafiri și coronițe pentru înmormântări în piața Oblomov. ,, Nenea ia un trandafir,mâncați-aș! Uite brendniu! Am alb, roșu și mov chiar. Fac o reducere puștiu. Moșule mai lasă plotogăriile. Numai de prostiite ții! Să moară peștii mei! Ce bunăciune! Pe asta jur aș lua-o de nevastă și fără un picior!..Trandafiri! Haideți! Caraliule îmi mai aduci banii aiă!..Aaa mă minți de trei luni așa. Șefu facem un buchet?! Ooo! Alex ce faci frate! Ești cam palid..Ce ai pățit? Aaa ..așa faci tu când ești împlinit!? Ha Ha! Foarte tare! Hai să bem o cafea!,, Vorbea mult. Îmi plac oamenii care vorbesc mult pentru că, nu mă forțează să vorbesc eu. Pot să tac și să ascult , să diger fapte și minciuni!Oricum limita asta e greu de stabilit în mahala. ,, Sincer sunt sătul de orășenii ăștia bășiți,,spunea Hol.,,Toată viața am luptat să ajung în oraș..dar acum aș da oricât să mă întorc în satul meu liniștit, sănătos. Ãștia sunt nebuni măh! Câte fetișuri și idioțenii au în cap, te sperii! Își pierd orice urmă de bun simț, de dumnezeu. Haosul și neîncrederea le mănâncă creierii. Ai să vezi. O să pățești la fel. Și știi de ce nu pot să renunț acum, și să mă întorc la stejarii mei?! Pentru că boala asta a pus stăpânire și pe mine! E aici în căpățâna asta proastă. Sunt și eu un zombi ca și ceilalți. Nu vreau să plec cu coada între picioare, să râdă ceilalți. Banii. La început zici că tu nu vrei mult. Doar cât să-ți faci un rost. Apoi intri în horă. Iei boala dansului și nu te mai poți opri. Dracii cântă și tu joci. Unul bate darabana, alți doi cântă la fluier și restul omenirii dansează. Sunt câțiva pe margine și țipă că ei sunt asceți, dar pula! Vrăjeală. Nu sunt invitați. Când scapă câte unul din ăștia în horă, joacă două zile fără oprire și apoi mor. Atât dorință au ascuns. Toți oamenii sunt la fel ,îți zic eu. Același nămol. Asta mă doare cel mai mult! Dacă am putea fi toți sinceri măcar o singură zi, să ne povestim în văzul lumii, obsesiile, tabieturile, plăcerile ascunse, am deveni mai buni. Am deveni un singur om. De fapt sunt convins că aici trebuie să ajungem. Un om are miliarde de celule, fiecare cu firea ei. Așa e și lumea, o mare de suflete. Miriade de celule, dezorganizate. Țesuturi musculare peste țesuturi gonadale, spermă amestecată cu sânge. În momentul de față arătăm ca un Frankenstein. Dar unul inform, cu un ochi la cur și gura sub braț. Să ajungem omul complet, normal, vor muri multe stele. Dracu știe!? Poate nu o să ajungem niciodată.,, Am mâncat o pleskavița, plătită de Hol. Îmi dădea un trandafir în fiecare dimineață să-l duc lui Mili dar la primul colț îl aruncam peste gard în curtea unei case părăsite. Grămada creștea și devenise un obicei prost de a verifica tot timpul dacă trandafirii dispăruseră. Nu puteam să dăruiesc flori unei fete. Hol își părăsise satul pentru facultatea de horticultură. Iar facultatea de horticultură pentru meseria de florar. Părinții săi nu aflaseră încă. Stătea tot în cămin, aranjase cu administratorul pentru o șpagă de două sute de euro. Cheltuielile lunare în cămin erau mici, mai mici decât chiria unei garsoniere în oraș de aceea era rentabil. Hol era o împletitură interesantă, dintre un vlăstar pur, naiv de țară și câteva sârme de oraș. Era ultimul său strigăt de salvare înainte de a se îneca când l-am întâlnit eu. Dar față de ceilalți Hol era un băiat cumsecade. Guraliv dar onest. Ar fi profitat dacă ocazia i s-ar fi ivit dar cu băgare de seamă și modestie. Făcea parte dintre cei cu un bun simț nativ, fără nevoie de educație, de corectări cu rigla. Nu. El e moștenit, e ca o flacără veșnic aprinsă și nici un vânt nu o împiedică să pâlpâie. Moare odată cu trupul iar dacă uneori e bine ascunsă nu înseamnă că nu există. Aș fi vrut să ajung și eu ca el, atunci. Să am pofta sa hărpăreață, necontenită de râs. Am băut o cafea în piața șapte sute și ne uitam la oameni. Stăteam câte o oră întreagă, tăcuți și râdeam. Oamenii sun hilari în fiecare moment al vieții. Nu hilari în sensul răutăcios, ci dulci, cuminți, supuși, teleghidați. Gesturi autonome, grimase involuntare, iar dacă dădeai sonorul pe mute, aveai impresia că te uiți la o ceată de nebuni și ticurile lor, cu boli nervoase cronice. Nu era nici o diferență între ei și ceilalți închiși în ospicii specializate, din contră aceștia din urmă erau mai liniștiți. Cei în vârstă posedau o aură aparte. Păreau jucării. Îndeplineau toți un ordin, dictat de cineva de sus. Banii erau cumpătați și trebuiau să drămuiască fiecare lețcaie. Căutau doar produse ieftine și bune. Dacă i-ai fi dezbrăcat pe loc, atunci , toți ar fi țipat, isterici, și-ar fi acoperit zonele intime păroase cu jenă, cu frică și ură. S-ar fi ascuns ca șoarecii în prima scorbură. Oare cât timp le a luat primilor pelasgi să-și acopere organele intime cu piei de urs. La început erau naturali și goi, unul în fața celorlalți. Rușinea a apărut odată cu evoluția? Cu prima piele, prima podoabă. Rușinea s-a născut în aceeași zi cu instinctul de proprietate. Cu primul măr, primul dar. Poate sfârșitul evoluției noastre o să ne găsească în aceeași formă, dezinhibați și goi. Gândurile ne-au fost măturate de un puști care ne-a aruncat în brațe Monitorul. Marile proiecte ale Sogodinului…etc. L-am aruncat la coșul de gunoi în același timp. Vraja era ruptă, am urnit-o din loc pe strada Oituz spre parc. Mergeam să ne mai împrospătăm ochii cu chipuri și țâțe. Când am intrat în parc, mi-am ales un personaj, un rol principal. Era un bătrân amabil. Amabil pentru că nu-l deranjau privirile mele pertinente. Ochii apăsați de frig și oboseală. Oboseala de viață, de convingeri, de copii, de timp. Își freca mâinile pe picioare, mănușile păreau vechi. Zăpada se topise dar m-am gândit că la o anumită vârstă simți altcumva. Dacă mi-aș fi legat greutăți de mâini și de picioare și aș fi mers câteva străzi, doar atunci l-aș fi înțeles în totalitate. Nu numai milă, ci respect, dragoste se amestecau în sufletul meu și dacă aș fi avut atunci puterea să mă duc să-i cad în genunchi, să plâng, să-mi cer scuze eu pentru toate neșansele sale, să iau asupra mea păcatele celor ce l-au nedreptățit, aș fi fost un om fericit. Mi-am imaginat și atât și asta mi-a hrănit ego-ul suficient să mă declar satisfăcut; eram ca babele de la mine din sat, ce după ce dădeau dracu toată ziua orătăniile, duminica făceau pe evlavioasele prin biserică ca și cum cel de sus a pus mâna la ochi. Am vrut să mergem la ,, Îmbrățișări sincere,, dar am aflat acolo că intrarea era peste posibilitățile noastre de plată. Era la modă acum, mult mai căutate decât bordelurile. Te ținea o femeie frumoasă în brațe, o oră și te mângâia ca pe un bebeluș. Atât. Te mângâia o oră și o plăteai însutit. Practic tot ce ne aproprie mai mult de starea noastră originală de dinainte de a ne fi născut, ne atrage și subjugă. La o trecere de semafor am văzut un tip într-o mașină albastră, nouă cum striga și claxona la o șoferiță din fața sa de pe cealaltă parte. ,, Lili,, striga disperat, dar Lili avea muzica dată la maxim și nu avea timp pentru mediu exterior. Lili era închisă într-o cutie. Deși umbla vie, era doar o poză plimbătoare. Am văzut frustrarea mea în ochii lui, neputința de a te elibera din coliviile invizibile ale unei societăți individualiste. Contactul cu celălalt era din ce în ce mai rar. Mimam doar trăirile și pipăielile strămoșilor noștri. Ne atrofiam. Capitolul 9 . Adalbert Monroe Măturam străzile zi și noapte, fără căpătâi, cu Mili și Hol. Hol o dorea pe Mili, vedeam asta în ochii lui. Și Mili cred. Probabil și-o trăgeau pe ascuns și le era rușine să-mi mărturisească. Gelozia exista acolo într-un ungher, dar ambiția mea era să pun mâna mai întâi pe oraș. Apoi era timp și pentru găinării. Era ca o boală. Aveam impresia că mai ieșea un om din mine, ca o excrescență pe spate. Îl auzeam noaptea cum respiră, uneori vorbea în somn. Mă speria gândul că ar ajunge mai târziu de greutatea și mărimea mea. Cum puteam să-l car în spate!? Nu mă deranja dacă rămânea mic acolo, puteam să-l ascund, știam să-l împac, de fapt ar fi devenit micul meu secret, cum au toți orășenii. Sunt absolut convins că fiecare dintre ei ascund unul, sau, dacă nu, mai mulți omuleți crescuți prin piele, și îi târăsc după ei tăcuți și veșnic șușotind, de asta le era lor atât de frică să-și arate goliciunea. Dormeam în timpul săptămânii la Mili și în week-end la Hol. Nu munceam. Mi am dat seama odată ajuns în oraș că firea mea e una extrem de leneșă. Munca era pentru dobitoci, pentru sclavi, munca este brățară de aur dar brățara aia are legată de-o toartă o bilă de plumb mare cât capul ; când în sfârșit te naști liber, după atâtea lupte seculare, de ce să te înhami la jugul societății. Îmi plăcea să umblu așa hai hui, pierde vară, să privesc fețele oamenilor când pleacă la servici, când se duc pe furiș la curve, când fac cumpărături în piață, când fură, când râd cu gura până la urechi, când se scuipă. Să fiu sincer așteptam să mă oprească cineva, un domn impunător ale căror cuvinte să amuțească trecătorii, să fie martori : ,, Domnul meu orașul este al dumneavoastră,, și să-mi predea cheile. Vinerea m-au oprit, pe stradă. Erau doi indivizi, cu un aer simandicos, îmbrăcați în costume albe. - Dumneavoastră sunteți domnul Adalbert Monroe?! - Nu cred că…Priveau o poză veche al cărei conținut nu-l puteam zări,erau cu mult mai înalți, o poză care fusese mototolită în patru, dungile erau proeminente, cu margini zimțuite, ca cele ale timbrelor. - Nu …dumneavoastră sunteți cu siguranță, vă căutăm de doisprezece zile întregi..Doamna Monroe este disperată, bolnavă..Trebuie să vă gândiți domnule, mama dumneavoastră plânge neîncetat în fiecare dimineață… - Faceți o confuzie imensă…Eu …sunt din Valea lui Alb..nici măcar nu sunt de aici, din oraș… - Liniștiți-vă, o să lămurim aceste lucruri la reședința dumneavoastră..Atunci m-au apucat de mâini. Am vrut să fug dar era prea târziu, m-au luat practic pe sus și m-au aruncat într-o mașină albă parcată lângă trotuar,apărută de nicăieri.