Văduva

Întuneric, un geam spart vâjâia, joc de umbre în sala imensă de piatră. Serioasa Ema Borg Edison, scria de zor, dârdâind de frig, câteva rânduri stimabilului Hans Stormmeson: ,, cel mai mic gest pe care tu îl schițezi, îmi topește pântecele și rămân așa osteită, fără poftă, fără vlagă, zile-n șir. Când ai apărut azi la insistentele mele răvașe, am prins viață, așa cum un fir de iarbă prinde verticalitate după o ploaie zdravănă. Nu…” apoi șterse câteva cuvinte, nervoasă, cu tic. Suferinda își trăgea o șuviță din părul ei ars de vopsea roșiatică, vrând parcă să o smulgă cu creier cu tot. Sub masa de molid, masivă, un pește zăcea cu gura întredeschisă, mirat parcă de atâta jind incoerent. Hârtii rupte, indescifrabile se adunaseră lângă șemineul rece, stins. Apoi neanunțat, un geam se sparse în hăul din spatele meterezelor reci, acoperind râgâitul unui străjer beat. Nimic, niciun gest. Ea scria ignorând lumea, caii ce nechezau turbați în grajd, tumultul celor ce urcau scările turnului cu picioarele lor de fier. Ușa uriașă se deschise cu un zgomot îngrozitor și abia atunci tânăra Ema Borg Edison, ridică ochii roșii, neodihniți, vărsând oboseală pe jos, așa cum lumânările lipite de tavan cu un lanț greu, impunător, picurau ceară și ultima lor suflare ca și cum vântul le-ar fi stins. Un moment penibil, oameni îngrămădindu-se înăuntru, zgomot, căzături, icnete. Lumina veni din partea unui sfrijit omuleț, cu izmene îngălbenite și ochi somnoroși. Își trase buzele în jos, invitând un musafir în zale din cap până-n picioare să zbiere: - Contesă, sunteți arestată! Umezeală. Miros de urină. Ema cu hainele rupte, scrijelea cu unghiile litera H pe lespedea roasă de apă. Afară, în fața unei obști neîngrijite, sărăcăcioase scoasă parcă dintr-o piesă de teatru shakespeariană, huiduielile abia ajungeau la femeia inconștientă, nebună cu gâtul prins în ștreang. Un burtos libidinos citea cu pauze minuțios studiate: „ Ema Borg Edison, (pauză)prezentă aici de față, (pauză) vinovată de moartea contelui Samuel Edison, prin otrăvire cu plumb, timp de doi ani”. Țipete, roșii stricate aruncate, ouă, bulgări de noroi. ” Liniște. Vă rog. (pauză) Primește sentința morții prin spânzurare. Dumnezeu să o ierte. Amin ”. Undeva în capela basilicăi Sf. Ana, un tânăr preot se masturba încet într-un delir evlavios, cucernic. La nici doi pași dormea Ema Borg Edison pe veci, cu mâinile pe piept, așteptându-și bocitorii. Intră spre seară un om mic, sfrijit, cu ochi somnoroși dar fără lacrimi, și ieși tot atât de grăbit pe cum intrase. Apoi la numai un ceas, un tânăr înalt, atletic, ochi beți, lăcrimoși, mergea legănat și se aplecă cu greu, sărutând părul mort de demult: ” nimic nu ne va despărți, nimic… nu pot încă să te urmez pentru că nu mă simt în stare, sufletul meu e păcătos…dar mâine promit, mâine trebuie să fie..” Dar tânărul știa în sinea sa că nici mâine nu va fi și plecă convins că nu se prinsese nimeni. Dimineața, primele raze dezinfectau sala de piatră și peștele dezgolit de muște cu gura căscată aștepta mirat sub masa de molid ce scârțâia groaznic la mișcările ritmice a unei coapse albicioase, durdulii. Răvașul de dragoste căzu odată cu ultima zvâcnire a coapsei, într-o eternitate mizerabilă în fața peștelui ce privea ,cinic și speriat, vrând parcă să-l înghită.