Oameni pierduți

Oameni pierduți Capitolul 1. Pământul ardea și acum când soarele scăpătase. La fiecare smucitură Suru și plugarul își zgâlțâiau oasele unul altuia. Alex ud leoarcă inventa înjurături cu nemiluita. Pornise de dimineață de la cinci cu ,,Gâții mătii de rouă!,, și acum la șapte seara se mulțumea doar să îngâne blesteme. Nu își îndeplinise sarcina pe ziua de azi și faptul că dimineața următoare l-ar fi găsit tot aici, la pădurea baciului , îi lăsa un gust amar. Rândurile lungi duceau până-n buza pădurii, iar din mijlocul ogorului abia zăreai câțiva stejari pitici. Brazdele fărâmițate se lipeau de pielea nădușită ,descumpănindu-l. Ura muncile pământului de la prășit până la arat. Acum îi pria nasului parfumul unui amurg înțelegător, ce-i ascultase tacit toate frământările de a lungul zilei, dojenind-ul. Scoase o țigară din pachetul subțire, de hârtie,mototolit,Carpați și o ținea așa în colțul gurii cum făceau cowboy-i din filmele western. O rotea până când gustul ei iute îl ațâța apoi trăgea cu poftă primul fum în speranța că poate el va fi leacul unei zi istovite. Drumul de întoarcere era plăcut, liniștit ca și calul său blând și bătrân iar tutunul își făcea efectul. Scotocea prin ungherele sale după vreo urmă de fericire, și negăsind decât obișnuință și oboseală se mulțumea și cu atât. - Auzi măh Surule eu cred că tu ești îndreptățit să te plângi , nu eu. Dar tu ai o răbdare de fier. Taci și nu zici și tu nimic. Ai putea de exemplu să spui așa într-o doară: ,,Băh omule rumegă-ți gândurile și lasă păsările cerului să vorbească, lasă greierii înfometați, bețivii ce stau toată ziulica în cârciumi. Tu hrănești pe unul și ucizi pe celălalt. Asta e menirea ta. Pff că bine zici!Ce-aș da două litre pe gât acum,, Calul amuțit privea înainte cu ochii lui blajini , nepătați . Probabil sătul și neînțeles, se prosterna în fața unei vieți ticsite de urât. Dar Alex știa că un animal inteligent în mulți ani petrecuți alături de stăpânul său, creează o legătură puternică , nevăzută și neauzită de nimeni . Și-și vorbesc amândoi cu tăcerea însuflețită, aprinsă a unuia de dragul celuilalt. În afară de el o mai avea pe maică-sa, roasă de ani și de vânt. De fapt ea era singurul său resort . ..... * Se îndrepta spre prima bodegă ieșită în cale. O speluncă cu trei mese, chiar așa îi era numele de când era el puști ,, Trei mese,, , o muzica de mahala trasă de păr de un casetofon obosit. O femeie a cărei vârsta depășea cu ușurință patruzeci de ani, cel puțin așa îi lăsa impresie lui, uscățivă, își chinuia obrajii trași de edentațiile vechi , cu ultimele fumuri dintr-o țigară . Nu o cunoștea dar avea o senzație ambiguă că ar mai fi văzut-o undeva. În spatele tejghelei parul ei proaspăt vopsit, aspru,încâlcit părea o pată la fel de mare cât restul corpului. Celelalte pete de pe mese și pereți păleau în fața roșului ei aprins. Era o oră târzie la care se găsea cu greu un loc. Norocul sau mai bine spus ghinionul lui era că tocmai în acel moment trei tineri, doi băieți și o fată, se pregăteau să plece fără ca unul dintre ei să-și fi amintit să achite nota de plată. Tonul pițigăiat părea că vrea să zgârie camera albicioasă , plină de fum : - Hei ! Domnii mei! Nota de plată? Cine achită? Tata?! . Chipurile afumate , privirea chircită a barmaniței împărtășeau câte ceva din sfârșitul unei seri mai puțin obișnuite. De câțiva ani renunțase la al doilea semestru al facultății de medicină din Sogodin, dar nu și la obiceiul de a dilata unele clipe din viața sa. Erau trase mii de cadre după aproape orice întâmplare menită să-l impresioneze într-o oarecare măsură. Un nărav ce-i adusese nu de puține ori denumiri de genul : amețit, împiedicat, cu capul în nori. Analiza minuțios orice act ratat, act pe o scenă ridicată cât ai zice pește de mintea lui. De aceea la inflexiunea chelneriței tresări , neputând ignora ultimul cuvânt ,, tata,, cuvânt ce lui îi transfera gratuit o stare amară, febrilă și un pic dintr-o nostalgie obscură, răutăcioasă. Chipul părintelui său atât de puțin înțeles și atât de adânc întipărit în irisul căprui de opt ani, atârna atunci ca și acum de altfel, neputincios, obosit de moarte. Își imagina traiul destrăbălat, nehotărât al roșcovanei. Avea un băiețel, pe care-l creștea singură în garsoniera din blocurile rău famate, de muncitori din centrul satului. Divorțată de câțiva ani, era posesoarea unui anumit fel cicălitor, tipic pentru multe din mătrăcucile comunei. Acesta era prieten la cataramă cu patima alcoolului de care bărbatul său se bucura peste măsură. Ea devenise așa datorită lui?! Sau invers!?. Greu de stabilit. Dacă i-ai fi întrebat , ar fi dat vina unul pe celălalt. În astfel de momente, Alex se lăsa atras de personajele slabe, timorate ce stăteau gata să fie strivite sub destinul mai mult sau mai puțin tragic. Iubea oamenii de genul ei,închiși dar extrem de moi în interior. Cață în ciuda palorii lăuntrice. Deja și-o imagina la nouăsprezece ani neîmpliniți. O brunețică, agitată, plină de entuziasm la fiecare rază de soare. Atașată mai mult de mamă, tatăl fiind mereu plecat pe șantierele ceaușiste. Lipsa lui simțită de la vârste fragede, nesimptomatică inițial, avea să fie mai târziu supracompensată. Tatăl devenind o statuie de piatră, greu de mulțumit și de înlocuit. Talentul mămos de a-și proteja singurul copil înclină și mai mult balanța spre firea fragilă. Sfiala, nehotărârea trasează ultimele linii ale acestei firi exagerat de afectuoase. Statuia de piatră se topește luând forma unui bărbat cu vicii ,simplu, lămurit de zecile de femeii de dinainte că burlăcia este o stare ce tinde spre perfecțiune și ea nu trebuie complicată. Proaspeții căsătoriți devin 2 zaruri cu 12 fețe. Pe urmă vine pruncul, apoi unul se aruncă-n brațele alcoolului iar celălalt în brațele unei nevroze. Și totul din cauza unui tată rar, bun de plată. Ia-l de unde nu-i acum. Unul dintre cei doi băieți se opri , vădit stânjenit să achite în timp ce ceilalți 2 se îngrămădeau pe ușă îmbrățișându-se și râzând în hohote. ,, Stumblin in,, și vocea lui Suzie Quatro veneau ca o mănușă și Alex se întreba când vor sosi clipele în care cei doi îndrăgostiți își vor face atât de mult rău? Știa că era inevitabil un astfel de moment pe care fie îl depășeau împreună fie câte unul în bârlogul său, mustind de ciudă și răzbunare. Mai știa că ceasul în care el însuși va înceta să o urască pe Dora, rănile i se vor închide. Pipăia pe bâjbâite sentimentul de iertare supremă, creștină. I-ar fi sărutat picioarele atunci pe loc, ar fi fost un Raskolnikov sătul,potolit dar pe cine încerca el să mintă? Numai gândul că ea se lăsase atinsă de, bagatela aia împuțită, îl înfierbânta într-atât încât ar fi omorât pe cineva atunci doar pentru o oră de liniște. - Idioato, tâmpita dracului! Cuvinte menite să-i tulbure visarea, parcă rostite în grabă de o nălucă. Imaginile următoare îl așteptau suspendate în timp pe el. Și nu ar fi plecat de acolo dacă nu ar fi întors capul spre ele. Femeia dezechilibrată, își chinuia propriul trup în fel și chip în încercarea ei animalică de a se agăța. Doar bubuitura de os strivit de gresia dură degaja un iz morbid. Casetofonul amuțește și el odată cu sufletul ei. O liniște de mormânt. Totul dispare , se-mbină ca într-un tablou topit .Abia atunci se opresc înmărmuriți ultimii clienți retrași, belind ochii ba la Alex ba la barmanița întinsă pe jos. Visul nu vroia să se dezlipească de realitate , refuzând gustul dulce al somnului, își continua drumul rece, indiferent . Alex își închidea ochii sperând să-l păcălească. Așa cum în ultima sa secundă , femeia își revăzuse întreaga viață,așa și Alexandru George Mano acum percepea secundele ca pe niște ani grei. Părul plin de sânge părea cel al unei păpuși somnoroase,cu buze mici, roșii, apăsate de un rânjet perfid. *** - Cheamă poliția! Irodul mă-sii. Erau ultimele cuvinte ce zburau deasupra sa în timp ce alerga ca un nebun spre pădure. Vroia să lase lumea în spate să fie doar el și orice altă jivină numai să nu mai audă țipenie de om. Era sătul până peste cap. Nu înțelegea nimic din jur. Casele mici, înghesuite luaseră forma unor mastodonți iar ferestrele aprinse pâlpâind pe rând , deveneau ochi reci. Amorțeala era și ea rece și părea că se ține scai de el. Din când în când un lătrat colora puțin ulița. Dar și acesta era inform. Avea un miros vulgar. Totul se evapora sub tutela unui gust zeflemitor. Râdeau de el razele lunii, pisicile trecătoare numai piele și os. Până și bătrânii ce încă nu intraseră în case la ora aceea, îl scrutau bănuitori și răutăcioși, neștergându-și zâmbetele de sub mustăți. Fugea mâncând pământul dar fiecare obstacol oprea timpul și matrița sa se cuibărea în ungherele unei minți rătăcite. Frica de sat, de plafonare coordona acum mișcările bietei marionete. Nici nu realiză că privirile usturătoare erau crengile iuți ce-l plezneau peste față. Pădurea îl pedepsea și ea pentru lașitatea de care dăduse dovadă mai devreme. ,, Nici tu nu mă înțelegi?,, gândea Alex. Încetini la grohăitul unui porc mistreț. Își aminti de alte făpturi poate și ele hăituite de gânduri belicoase. Era nevoit să asigure un respect aparte, uman, celor pe care nu dădea doi bani din patul său de acasă. Zgomotul fumega din ce în ce mai repede, înhățându-l de guler. Zgomotul se dovedi a avea păr și unghii negre, groase. - Oprește-te! Glasul greu, atârnă ca un plumb de gât. Închise ochii, sperând ca întreaga noapte să se transforme într-un banal coșmar. Dar atunci când îi deschise, un drac se schimonosea în fața sa. - Hai gata! Lasă orice tertip! Ești al meu acum! Știa că e drac pentru că semăna foarte mult cu cel pictat pe zidul bisericii din sat. Numai că acesta în loc de coarne , avea doar o frunte bombată cu un păr lins, lung, dat pe spate, negru, slinos. Copitatul avea un râs cabalin. Ochii însă erau blânzi, semănau cu ochii lui Ratz Ladislau, morarul din Valea lui Alb. - Ai ghicit!.Da da! Nu te hlizi așa! Hai trebuie să te duc de aici, băiete. Orice ar fi nu-ți pierde cumpătul, ai încredere. Îl știa de când îi mijiseră ochii, și avea o relație specială cu bătrânul. Unuia îi plăcea să povestească, celuilalt să asculte. Îl simțea ca pe un frate născut vremelnic în aceeași zi ca și el, 5 mai. Dar cum putea să fie acum anomalia ce-l târa de mână. - Nu avem timp. Știu că o să îți vină greu să crezi dar trebuie să faci un efort să lași neînțelegerile deocamdată pentru mai târziu. Nici nu bănuia pentru cât de târziu le lăsa. Ajunseră într-un bordei de pământ,înverzit tot. Iarba îi dădea o aură dulceagă așa ca de poveste. Te îmbia meticulos , ștergându-ți orice urmă de îndoială. Când păși înăuntru , o moleșeală îl păli în creștetul capului. Patul din lemn ocupa o treime din încăpere. Un sac uriaș umplut cu fân sau un fel de iarbă mai mare , ținea loc saltelei. Ar fi preferat patul cu flori verzi și albastre , cu arcuri din camera sa. Simțea cum, întins fiind,tulpini groase îl împungeau cu încăpățânare. Diavolul își freca mâinile ca și cum asta ar fi așteptat. Ca el să adoarmă. Moțăia și era cât pe ce să cadă pradă somnului dar cu o ultimă sforțare se ridică în capul oaselor și rămas singur inspecta camera sărăcăcioasă. Singurul dulap din cocioabă era pe jumătate ars iar cealaltă jumătate toată scrijelită cu sute de semne indescifrabile. Avusese trei sertare dintre care ultimul lipsea, lăsând să se vadă în întunecimea lui, praf colectat de negura timpului. Fereastra era cât un cap de vițel cu lemnul negru-maroniu în cruce, jilav și putred și cu geamul fisurat,murdar. Un mic tablou ponosit mai ținea deasupra patului o ceată de țărani dichisiți în straiele lor bune, albe cu mii de înflorituri. Erau strânși în jurul unui taur negru cu copite înzăpezite. Pereții cândva albi de var, cenușii adăposteau într-un colț o pânză de păianjen parcă și ea acolo de când lumea și pământul. O sobă mărunțică era dosită în fața sa. Plita crăpată de fontă atârna încă ,așteptând focurile să o pedepsească pentru păcatele trecute. Era destul de cald dar serile se lăsau din ce în ce mai reci. ,,O casă fără sobă e ca un bărbat lăsat de femeia lui,, așa îi spunea Nea Colae, când dădea peste cap un țoi de țuică. Dar de ce ar fi avut nevoie de sobă? Nu ar fi rămas acolo decât în cel mai rău caz pentru o noapte. Apoi ar fi plecat mai departe. Deja își făurise itinerariu în minte. Trebuia să ajungă la Sogodin cu un autobuz, ocazie, apoi și-ar fi căutat ceva de muncă. La cei 38 de ani încă se simțea în forță. Nu-i plăceau încurcăturile și singurul gând ce-l frământa de câteva ceasuri era: cum să scape de împelițat?. Ochii săi bătrâni nu-l linișteau nicicum. Nu ar fi putut avea încredere în el nici dacă ar fi avut ochii maică-sii. Dar firea sa supusă nu vroia să spulbere liniștea cu încleștări inutile. Vroia calea cea mai ușoară din comoditate și trebuie să recunoaștem și frică. Dar liniștea se dovedi a fi una măsluită căci o muzică înceată dar surprinzător de clară îi gâdila urechile. ,,Doamne amară e durerea, Doamne dar grea e suferința.. Femeia credincioasă, Doamne să n-o crezi niciodată, (nene) că dimpotrivă înșeală, pe cel mai scump bărbat. Gropare deschide mormântul, (nene)dă-mi drumul ca să ies. La casa părintească să mă întorc aș vrea, sa-mi văd părinții, frații, (nene) ,logodnica iubita. Jur că nu voi spune secretul nimănui . Doamne si am fost la mine acasă, doamne ce chin ,ce jale mai era. Ai mei plângeau cu lacrimi, si am fost la a mea nevasta nici doliu nu purta, în brațele altuia cu drag se dezmierda. Gropare deschide mormântul, fă-mi loc să intru înapoi și înalță peste mine un munte de se poate,,…. Era o melodia bătrânească, de jale pe care o auzise de nenumărate ori din bătătura vecinului său pilangiu, bărbos ce-și bătea nevasta aproape în fiecare zi. Deschise larg ușa și în fața bojdeucii , o tânără mlădie cu părul mai galben decât soarele, înăltuță, tăia lemne cu mișcări parcă mult prea bine studiate. - Hai bărbate! Trezește-te odată! S-a luminat de două ceasuri! * ..... Capitolul 2 Câteva găini pitice îi țintuiau privirea cotcodăcind afabil ca niște vechi cunoștințe. Multe întrebări îl bântuiau. Unde era dracul? Cum de se trezise, nici măcar nu-și amintea când pusese capul pe pernă, dar lăsând asta, așa tam-nisam cu o femeie cu cel puțin zece ani mai tânără și de o frumusețe ieșită din comun. Tunsă scurt băiețește aducea cu o actriță pe care o cunoscuse în camera de cămin, în Sogodin, Charlize Theron . Își tot freca ochii dar nu cu aceeași tragere de inimă ca atunci când se holba la barmanița cu capul spart întinsă pe jos. Prefera totuși realitatea , nu minciuni. Dar cu o oarecare satisfacție, observă că nicicum nu putea să se trezească. Și simțirile lui erau așa de vii încât cu greu ar fi crezut că zace într-un vis. ,,Măcar de ar fi dispărut toate celelalte,, își spunea în sinea lui, Alex.