Mandra Ana-Maria

dap, e ceva mai simplutz pentru inceput...\'dik ceasul :D

keller - atat am de scris... ;)

Știu. Am observat că “rima” mea nu prea e rimă. Însă momentan n-am găsit o soluție. E greu ca noaptea târziu, stând în pat, să găsesc cea mai potrivită rimă și în același timp să exprim ceea ce vreau eu să exprim. Ar fi eficient un dicționar de rime sau ceva de genul acesta. Există oare ? Eu încă aștept să apară. Sau să știu de unde pot face rost de el, dacă există.
Mă bucur că ai avut (pot să-ți spun tu, nu?) curajul să-mi spui ce nu e bine. Puțini o fac. Chiar te rog să mai aduci observații de gen.
După sesiune, cu siguranță am să te citesc și eu, mai pe îndelete.
Între timp – numai bine de aici, de pe plaiurile bihorene !

de la lume adunate si iarasi la lume date :D

pe aproape... care casa?

hmmm... simplutza :D ... ai vrut tu sa spui ceva, insa ... lasa loc dramei... nu o inventa... tzi-ar fi mai ushor ;)

Mulțumesc! Nimic mai mult.

Mă simt măgulită. Însă pentru Costache Conachi și Ienăchiță Văcărescu am tot respectul din lume. Au fost. Eu sunt. E o linie între noi numită timp. Și o alta numită individualitate. O comparație, sau îi coboară pe ei, sau mă ridică pe mine. Prefer să rămână fiecare pe locul lui.
Ziceai că îngerașii te-au “dat pe spate”  Eu îi ador. Îmi place să cred în ei.
Mă bucur că ai făcut acest popas în pagina mea.

Ei, Mariane! “Mâncate de mulți alți scriitori”? Știu și eu?! Sincer, nu puteam să evit aceste cuvinte. Nu pentru că le-am citit pe undeva, ci pentru simplul motiv că mă reprezintă. Trandafirul e floarea mea preferată, iar aurul l-aș da oricând pe argint. Așa că orice asociere îmi este proprie. Admit că scriitori adevărați, nu un “embrion” ca mine, au folosit construcții asemănătoare, dar ce vină am eu? Crede-mă că nu încerc să copiez pe nimeni. Sunt eu și atât. Nimic mai mult. Iar repetiția cer să-mi fie iertată.
Hai să o luăm altfel. Dacă am încerca să evităm tot ceea ce a fost folosit înaintea noastră, unde am ajunge?
“alți scriitori”? Înseamnă că sunt și eu unul? Yuppyyy!!! Hmmm, să nu mă umflu în pene înainte de vreme. Pe viitor, am să încerc să fiu pe măsura așteptărilor tale. Însă nu-mi cere să renunț la \"trandafirii\", \"început și sfârșit\", \"lacrimi de argint\". Înțeleg prea multe prin aceste cuvinte pentru a-mi permite să renunț la ele. N-ar mai avea farmec ideea fără acestea. Crede-mă!
Oricum, mulțumesc pentru remarcă.

Ești simpatică, Anne-Marie. Zău! De ce? Păi, prin opinia ta, am ocazia să dezvolt în câteva rânduri, opinia mea. Să zicem că mi-ai oferit un schelet. Iar eu vreau să așez fiecare os acolo unde îi este locul (din perspectiva mea). Sau, mai bine, un puzzle, pe care eu îl voi modifica. Cine știe, poate va avea înțeles și așa :D
Iubirea și realitatea sunt două lucruri diferite. Nici măcar nu au aceeași natură. Insist asupra acestui fapt. Iubirea e infinită (dacă e iubire), nu are un ceas al ei, nu are un spațiu omogen, pe când realitatea e limitată, supusă constrângerii, o sferă în care elementele se pot bate cap în cap, fără a evada din habitatul mortuar. Altfel zis, realitatea are conștientul ei și o fărâmă de subconștient, pe când iubirea e inversul realității. Conștientul nu va ajunge niciodată să egaleze subconștientul, după părerea mea. Cu atât mai puțin să îl depășească. E ca și cum ai spune – iubesc pentru că… Nu există “pentru că”. Iubești, pur și simplu. Când ai un motiv, aceea nu mai e iubire.
Iubirea și realitatea se susțin reciproc, însă nu se confundă niciodată. Un întreg? Doar ele două? Ești crudă. Eu aș mai lăsa loc, fie el și minim, pentru pasiune. Nu e iubire, nu e realitate. E undeva între și nicidecum una din ele. Și totuși e. Ar mai fi și altele, însă eu le-am dezvoltat pe cele principale. Acum înțelegi de ce nu e un întreg pentru mine?
Iubirea, sinceră să fiu, nu e un ideal. Nu o privesc ca atare. Iar defectele le accept printr-un compromis – ni le acceptăm reciproc. Partea bună e că, de la acceptare la adorare, e doar un pas. Ce nu-ți place ajunge să-ți placă sau chiar să adori. E un fel de “rău necesar”.
Am remarcat: “linia care separă idealul de sufletul și trupul iubit”. Păstrând cele spuse anterior, nu pot să nu completez prin a spune că sufletul și trupul iubit, după cum bine ai formulat, s-au transformat în ideal. Au devenit idealul meu. În fine, contrastele se atrag, se acceptă, se adoră, în ordinea pusă de mine. Și tocmai pentru că sunt contraste, povestea continuă.
Îți mulțumesc și ție pentru interesul manifestat față de eseul meu.

Domnule Peia, în contrast cu opinia dumneavoastră, nu pot decât să vă răspund printr-un zâmbet. Zâmbetul meu.

Retina Gliga-Deci… îți mulțumesc pentru popasul făcut în pagina mea. Mă bucur că ți-a plăcut textul. Se poate să fie forțat pe alocuri, acolo unde nu am găsit cuvintele potrivite, sau unde (poate) nici nu există așa ceva. Fraza amintită de tine – \"În fine, părerile personale și izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.\" – nu vrea să spună altceva decât că: opinia unei persoane care nu face o dramă dintr-un eșec, care nu se înscrie pe linia umanității, “nu urmează turma”, nu exagerează într-un sens sau altul, care crede că nu există “rău” la modul absolut, de obicei, nu contează. Greul de care vorbeam nu vreau să fie perceput ca o povară, ca o depresie poate, ci ca ceea ce este – greu și nimic mai mult.
Am să țin cont de părerea ta.

Dragă Dana Ștefan, apreciez părerea ta. Ai concluzionat imaginea timpului meu, un timp individual și răspicat, un timp golit de sentiment și umplut cu ceva asemănător, nici eu nu știu ce.
O perspectivă optimistă și poate mult mai reală decât cea pe care o am eu. De aceea îmi permit să îți spun următorul banc: “ Ajuns acasă, elevul este întrebat de tatăl său ce anume a învățat în ziua respectivă la școală. – Păi, am învățat despre Moise, cum a adunat toate oștile, a despărțit marea în două cu mitraliera și a trecut cu tancurile, infanteria și cavaleria. – Dar e imposibil să fi spus domnul profesor așa ceva?! – Crede-mă tată, cum a spus-o el era și mai imposibil.” Mă rog, bancul e aproximativ. Ideea e că mă simt ca acel copil, după ce ți-am citit părerea. Mă simt undeva între sincer și inocent, pe de o parte și, excesiv și ridicol, pe de altă parte.
“admir și respect o asemenea ființă” – nu știu dacă merit aceste cuvinte, dar mulțumesc din suflet.

Dana-Maria Onica nu am ce să vă iert. Ați fost sinceră și apreciez gestul. Sincer. E bine că v-ați amintit și singură acea parte din primul număr al Daciei Literare. În felul acesta nu sunt nevoită să vă reproșez ceva. S-a mai întâmplat să se facă referire la mine și nu la ceea ce am scris.
Da. Recunosc că este imprudent să scriu despre iubire la 19 ani. Oare la 38, să zicem, n-ar fi la fel de imprudent dacă nu aș cunoaște tema? Mi se pare că perspectiva mea e un embrion. Iar timpul cu certitudine o va maturiza. Însă să nu uităm că pentru a fi adult trebuie să treci prin anumite etape. Acesta e stadiul în care mă aflu și nu-mi pare rău. Sunt eu. Pentru mine e suficient. Scris de dragul cuvintelor? Păcat că ați perceput eseul astfel. Dacă era așa, cu siguranță controlam fiecare cuvânt, îl treceam printr-o sită literară. Să fie bine, dar nu pentru mine. În schimb, eu am vrut să fie bine pentru mine, să exprime părerea mea și să fie perceput ca atare. Ideile încâlcite? Știu. Mi s-a mai spus. Adevărul e că sunt foarte limpezi, doar că exprimarea e deficitară. Aici mai am de lucrat, într-adevăr. Gândiți-vă la următorul desen: un copac cu zece ramuri. Aceea e perfecțiunea receptată. Modul meu de a scrie e un fel de șapte ramuri, fiecare ramură, la rândul ei având altele, însă inegale ca număr și lungime. Dacă urmăriți întregul veți vedea acel copac așa cum e el. Mai bogat, mai sărac, dar totuși existent. Un fel de imperfecțiune pusă într-o pădure. Am și eu o întrebare – “Acel copac dă oxigen sau nu?”.
“Dacă ideile scrise sunt născute din suferința unei iubiri neîmpărtășite, vă luați prea în serios!”… Dumneavoastră ați spus – DACÃ.
Mă bucur că ați trecut și prin pagina mea.

Parerea nu mi-o fura nimeni: este o poezie in care ma regasesc, chiar si partial. Felicitari!
Partea buna in a citi este ca poti sa-ti imaginezi orice, absolut orice. Partea si mai buna in a citi este ca descoperi fiinte ascunse. Cine ar fi zis ca in tine zace… gandul? Si nu ma refer la tine ca persoana. Ci ma refer la tine, la cel care alcatuieste versuri… dincolo de ele.
Imi place substratul, imi place mult. Curaj, lupta pentru un maine care iti apartine, chiar imperfect!
Si ce daca unii nu inteleg, si ce daca…
Poezia e frumoasa!

iti multumesc ca te-ai oprit in pagina mea si iti multumesc si pentru cuvintele frumoase pe care le-ai spus. stiu ca intr-o oarecare masura ma contrazic, insa e tocmai pentru a-l arata pe \"poate\"... cu siguranta am sa te citesc si eu... ne mai auzim... pa pa

Salut! M-am gândit să spun și eu câteva cuvinte despre poezia ta.
Ideea de la care ai pornit e bună, însă lipsește modalitatea de exprimare, acea coerență subtilă sau subtilitate coerentă :D, un fel de sevă a spațiului imaginar. De ce subtilă? Pentru că o idee, un gând, un sentiment presupune un gram de nebunie în transpunerea scriptică. O trăire a unei lumi paralele - identică și, totuși, diferită față de prima. Adică? Lipsesc figurile de stil, lipsește intensitatea, deși punctul de pornire dorește această intensitate. De ce coerentă? Nu este cazul, însă n-am putut să ezit și, să nu o pun în relație cu prima idee. Răspunsul este că, o dată scris un fapt, trebuie perceput prin ochii cititorului. Altfel, cel ce scrie riscă să nu fie înțeles. Nu știu de ce, dar eu mă regăsesc făcând această greșeală… Și mi s-a părut frumos să menționez 
Oricum, pentru început, e un pas înainte. Din greșeli se învață. Iar când crezi că ai invățat totul, îți dai seama că nu știi nimic.
Acum să spun ceva și despre poezia în sine: încearcă să eviți“ construcții” de genul – “o să ne putem să ne dăm”. Nu ar fi ele tocmai corecte. O soluție ar fi lectura… cât mai multă lectură. Citind înveți multe lucruri. “Zăpada este din nou albă” – aici ar fi mers o metaforă sau un epitet, cel mai probabil. Îmi place repetiția din strofa a doua, însă povești și Albă ca Zăpada ar fi putut fi concentrate în Albă ca Zăpada doar. Părerea mea. Sau ca o gradație a amintirii, a parcurgerii timpului în trecut, versul trei se poate inversa cu versul doi. În ce sens… Îți amintești mai întâi de o anume poveste, apoi de povești în general. Pe urmă, gândul te poartă spre întreaga ta copilărie. Mă înțelegi? Sigur că da. Îmi place hotărârea cu care faci pasul între trecut și viitor, între copilărie și viața de adult. Deși, cu riscul de a mă repeta, vocabularul e sărac, lipsește ceva, un farmec aparte care să fie degajat, să capteze atenția.
Finalul îmi place – “o nouă viață,/ O viață de adult.”
După cum am mai spus, ideea e bună, însă ai de lucrat la modul de exprimare, la felul în care transpui ceea ce vrei să se știe sau să se subînțeleagă.
Îți doresc mult succes pe viitor. Drumul nu e ușor, însă rezultatele sunt frumoase. Ideea ar trebui să te motiveze.
Ne mai citim.

Nu știam eu ce îi frământă pe băieții din zilele noastre. Deci asta era…
Uite, eu pot să dumiresc într-o oarecare măsură persoanele interesate, însă nu vorbesc în numele gintei.
Am să privesc situația ipotetica prin ochii unei fete. Un băiat, care este îndrăgostit sau nu de o EA, are enorm de multe variante. Pentru început, ar fi bine să se asigure că fata i-ar răspunde la sentimente. Cum? Simplu, observându-i comportamentul în prezența lui. Însă și treaba asta e cu două tăișuri. Un surâs, o glumă, o privire uneori rămân la stadiul de prietenie. Nu toate gesturile trebuie interpretate. Mergând mai departe, sinceritatea e arma cea mai potrivită în războiul numit “dacă”. Ei, dacă… Nici un dacă! Cele mai frumoase povești de dragoste nu au început cu dacă. Ori da, ori ba! Refuzând, fata îl pune pe băiat în fața unui adevăr: Nu e ea cea căutată! Tot ce îi rămâne lui e să se resemneze și să sufere în tăcere. Un băiat insistent e, de obicei, obositor, antipatic, enervant… cred că se înțelege aluzia. Un refuz platonic, moale, deloc hotărât, dar și un poate stăruitor… ar trebui să-l ducă pe băiat la întrebarea: Cum? Se remarcă persistența acestei întrebări, aparent banală, însă ea deschide drumul posibilităților, avântul spre a face ceva în acest sens. Cum se poate cuceri o fată? Grea întrebare. Pe bune. Pentru că fiecare fată, în ciuda mitului potrivit căruia toate sunt la fel, este adepta unui mod de a cuceri. Sau de a fi cucerită, mai bine zis. Uneori o floare, aleasă cu grijă, sau un zâmbet într-un moment prielnic, sau chiar o privire pătrunzătoare… nu, nu sunt suficiente. Da. Asta ar spune cei mai mulți în zilele noastre. Eu zic că sunt suficiente. Chiar foarte. Să cucerești nu înseamnă să faci exces de zel, să dovedești că tu ești cel mai tare, că nimeni nu te întrece… din contră, înseamnă să dovedești că tu meriți să stai lângă acea fată. Dacă e să fie, în final va fi. Refuz categoric, poate… ce s-a întâmplat cu DA? Da, săracul, a rămas la urmă, pentru că este cel mai fericit caz și nu sunt multe de spus. Doar că da înseamnă da și nu daaaaaaaaaa. Adică ești acceptat, însă trebuie să te gândești cum poți păstra relația… în primul rând evitând rutina, contradicțiile și… spunând întotdeauna – ai dreptate, dragă!
Eu am să propun o altă temă, la fel de curioasă ca și aceasta: BÃRBATUL IDEAL.

inteleg... sincere condoleante... ne mai citim! ;)

mey, keller... pestii nu se ineaca... asa ca...