“E greu să nu iubești, e greu să și iubești, dar cel mai greu este să iubești în zadar”

“E greu să nu iubești, e greu să și iubești, dar cel mai greu este să iubești în zadar” Iubirea este cea dintâi lege nescrisă a umanității, camuflată sub emblema constrângerii, descătușată prin voință, venerată abia când zace în apusul propriu. Se frâng penele pe pasărea eternității când deșertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranță, se adâncește în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte și în cerc, niciodată înapoi. Pene…Puf…Fără, viața este așezată aleatoriu între haos și resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim și nu avem, uneori și ceea ce avem și nu dorim. Mai rar însă. Și nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaștere, sunt crescute de speranță și mor, absent și rece, în brațele iubirii neîmplinite. Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieți pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neștiință și risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care așteaptă admirația inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-și lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieși de sub tipar. Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubești e ca și cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriașă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa rănește mai mult persoana, o adâncește în durere mai mult decât dacă ar iubi. Oamenii vor să iubească. Și mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine și iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanți, aflați cu o scânteie în fața adevărului impur și mult prea mult în urma purității adevărate. Pe un loc secund, dar în esență discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală și atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate. Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar și obraznic, temător și plin de pasiune, ca până la urmă să fie obținută decisiv în aspectele imediat următoare. E greu să iubești, nu zice nimeni că nu este, însă e și frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conținut și farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată și distrusă, abia când iubirea se cuibărește ofensiv între doi, un el și o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii pași în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat și concentrat, între un el și o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numește flacără aprinsă și menținută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numește ochi feminin, o echilibrare a simțurilor între cele două naturi, posesivă și agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăși. Ar iubi și dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulțumește cu nisipul, nu se mulțumește cu marea, nu s-ar mulțumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zărești pe mine, noi zărim iubirea, ea și fericirea! Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că ești diferit de ceilalți, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiția cea mai concretă, explicația cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaștere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găsești cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăsești, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieși din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie șansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această șansă, sunt și mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranți crescuți în sângele cunoașterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului și stratului gros al aparenței, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuși. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înșelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Þine de pregătirea intensivă a spiritului, ține de puterea de autodeterminare. Și oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputința de a asocia un sunet altuia. Să iubești în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacția timpului o văd toți. Acolo unde e speranță, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni. Gândul e cel mai mare dușman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire și acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul. În fine, părerile personale și izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta. Sper să rămână în suflet iubirea și în gând realitatea. Pentru că iubirea e una și realitatea e alta. Dar se susțin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atât.