Confiscarea realului

La ce bun poeții Pe ce cai aleargă Atunci când se duc la vânătoare Și se întorc inseveliti în blana prăzii Că să fie mângâiați De cuvintele cu care vrăjitoare Îi amintesc și plâng Pentru a le face ușoară trecerea spre liniște. De ce suferă poeții Dacă tot au hotărât să vâneze înăuntrul ființei lor De ce curajul nu le ajunge Până la metafore Și se lamentează Luând jobul bocitoarelor Ei vânează prada cea mai de preț Urmele cuvintelor lăsate de muze De daemon Sunt armele cu care ei scriu Din care apoi se toarnă monedă vie. Acolo unde se iscă vârtejul metaforei Poeții se lasă să alunece Somatizează fiecare trecere de nivel Și par să guverneze timpul Refugiul perfect în care se poate manifesta realull. Ei cred în asta Și poartă apă vie Peste dunele de nisip Până la gura celor însetați. Oamenii nu s-au legat ca să înțeleagă Ei au făcut legământ să trăiască doar De aceea poeții Strică tradiția supraviețuirii Cu morți zilnice și precoce Cu cuvinte înghețate pe care le reanimează Visând la poeți sinucigași Și la clișeele lor Pentru a invoca nemurirea. De ce cred poeții Că realitatea e continu confiscată de icoane De concepte de teorii literare pe care ni le băgăm unii altora în cap În academii sau cercuri literale În scene de spoken words Sau prin cafenele Poate că poeții scriu Doar că să iasă din crizele emoționale Din momentele de păgânism ale eului Ca să se ia drept oglindă și oglindit Fără să mai facă apel la ceea ce-i înconjoară. Când îngerul te întreabă în zori Dacă vrei să ieși din vice Atunci când ceața subțire a dimineții se ridică Și suflul ei fragil Îți dă speranță Atunci nimic nu poate fi banal Și frămânți pâinea celui care ești Și te dai de mâncare trecătorului dintre lumi Atunci ești plin de lumină Și de umbre