Poezie
povestea de luni
2 min lectură·
Mediu
e o poveste puţin tristă sau poate doar pesimistă
care nu începe ci se termină cu a fost odată
după ce ea s-a văzut măritată
şi în rândul lumii intrată
ea era puţin curvă
răsărită în viaţă ca ciuperca după o lună tristă şi udă
şi se trezea răscolind frunzele moarte din parc
năruită-n plăcere ca o căpiţă în prepeleac
el era puţin zănatic ca să nu spun de-a dreptul lunatic
cu ochii zidiţi în ceruri cu stele
pe când tăia frunzele viţe şuviţe
la câini şi căţele.
ea se făcea mai mereu că e tristă
zicând tuturor că-i o stea, născută să fie artistă
dar din iubire prea multă, încet s-a ratat
când de suflet, pe el ameţitul de viaţă, l-a luat
el zâmbea tâmp, fericit şi sătul
căci vedea cum plictisul îşi sapă tunel
şi-o lasă uscată şi goală şi ştearsă
ca pe o haină cu faţa întoarsă
copii n-au avut căci pământul e plin
de prostie vopsită, de ură, venin
nici cerul nu poate toţi norii să-şi ţie
şi-i plânge, şi-i ninge şi-i pierde-n pustie
vecini n-au avut, nici casă, nici viaţă
au fost nişte clipe-nşirate pe-o aţă
ei umbră n-aveau ştiind doar că luni
nici iarba nu creşte-mpletită-n cununi
de plâns nu mai plâng de-o sută de ani
în ziua de luni copaci-mi cern bani
mi-e ţinta ieşită din toc în călcâi
rugina-i în sânge o spăl şi o-ncui
am pus apometre la ziua în curs
povestea de mâine?
o ceaţă, lăsată pe jantă
într-o săptămână cu roată spartă
011.568
0
RR