cine iubește știe să aștepte

asta îmi spunea bunica de fiecare dată

și ea ce aștepta?

niciodată nu spunea că își așteaptă moartea că doar știa rosturile vieții

ea spunea ca-și așteaptă băiatul căzut la ruși,

că nu-l credea mort. doar aștepta

și când o cotropeau așteptările lua un scul de lână, mi-l așeza pe brațe și începea să facă gheme

un scul- un ghem, un scul- un ghem și buzele i se mișcau învolburat

până când, amorțit, dădeam bir cu fugiții

târându-mi brațele amorțite

iar ea, fără să mă certe, se așeza pe marginea patului sprijinind peretele

și începea să împletească:

vorbe, amintiri, rugăciuni și rareori blesteme

dar cel mai mult îi plăcea să vorbească cu morții întrebându-i de una de alta

și măinile ei împleteau de zor o așteptare de alta zi

ca viața croită din bucăți și lacrimi

iar când ostenea sau termina lucrul

se mulțumea să spună

nu contează... am așteptat atât, o să mai aștept o zi

și viața ei s-a stins ca o lumânare

ce-a așteptat să-și ardă toată

așa am învățat eu sa prețuiesc așteptările