casa păpușilor

hai să ne jucăm de-a mama și de-a tata viața m-a învățat să-mi păstrez fiecare mască chiar dacă nu o mai folosesc niciodată și camera s-a transformat într-o casă de păpuși plină de chipuri fără viață și cu toate că nu intru prea des camera aceea mă atrage privesc la măștile copilăriei și mă regăsesc cu greu adolescența mă privește distantă și rebelă mirându-se că-i deranjez liniștea din fericire viața nu poate fi trasă pe roată și nici sfârtecată între patru cămile așa că mă simt cumva străin printre acele măști și că niciuna nu mă reprezintă în totalitate nici măcar cea de mâine plină de riduri și întrebări nepuse dar ce mă nedumerește cel mai mult e că am văzut măștile plângând ca o ceață strânsă la subsuoara crengilor în prag de iarnă hai să mergem mi-a spus pentru că numai împreună putem da lumea rostogol