ziua în care m-am regăsit

degeaba plângi copile de mine-oricum nu scapi... dacă aș putea aș alege să nu mai cresc mare pentru că odată ieșit din lumea fermecată a copilăriei voi uita calea de întoarcere și poarta secretă viața m-a luat în primire de cum m-a văzut palme, șuturi, urlete și amânări cu toate că cel mai frecvent mă loveam de „nu se poate” copil fiind trăgeam cu coada ochiului să văd cum se fură un sărut cu toate că le primeam gratis mai târziu am aflat toate câte se ascund în spatele unui sărut timpul meu era prea scurt ca să am timp de o fotografie așa că brațele din jurul meu s-au tot rărit până am rămas chel, fără nici o frunză, fără muguri, pe gerul ăsta râdeam mult și sănătos ori de câte ori mă împiedicam de o lacrimă agățată într-un colț mai umbrit acum, eu, nu-s decât urma unei lacrimi tatuată printre brazdele anilor simt că lumina mă ocolește iar sunetele se feresc din cale din spate ma ajunge râsetul ce eram dar oricât aș trage cu coada ochiului nu sesizez decât mișcarea de fugă din cartoane decolorate nu-mi face nimeni semne figuri îndepărtate, dragi, dar fără mine fotografiile sunt reci, nu prind viață umbra marelui prag cade pieziș despicând lumea oare cine mă va ajuta să fac pasul? mâna lui mică mă strânge de mână și-alături de mine e cel am fost unde-ai fost copilărie... (te-am ascuns atât de bine...)