rostogolind

mi-ai dat Doamne îndoiala toiag spunându-mi: ia-ți întrebările și umblă și am plecat purtând zilele-n spate așternându-mi văzutele drept căpătâi cu speranța că mă cufund într-o mare de răspunsuri întrebările mi s-au tocit cuvintele s-au împrăștiat ochii s-au împăienjenit iar sunetele trec fără să mă ia în seamă clipele se despart alene lepădându-mă la marginea pleoapelor acolo unde nopțile cad în uitare zămislind cerurile zilelor fără-început și fără sfârșit dacă nu eu, atunci cine să mai poarte întrebările pe drum