sub asediu

seceta și-a înfipt unghiile-n piatra zidurilor lingând umbra răsuflărilor… toate ideile îmi cer să mă predau zicându-mi că rezistența este inutilă dar cum să le explic că inutile sunt doar ele, că alte idei se vor grăbi să le ia locul atunci când singur voi rămâne… și am rămas cuvintele își făceau aripi de umbră și se aruncau din înaltul zidurilor în propozițiile dușmane altele se strecurau prin râpe neumblate de sute de cărți stingându-se care de epuizare, care de oftică pentru că serile erau reci și înghețate ca vorbele urii acum, doar tăcerile-au mai rămas pe creneluri livide…scheletice, umbre șterse și chiar dacă oștile inamice păzesc focuri nevolnice uitarea are răbdare lascivă se-tinde-n cortu-i auriu luând de pe tipsie o amintire prăfuită doar noi doi, ea uitarea și eu… despărțiți de-o revoltă mută…