poezia necuvintelor

dacă pomul vieții veșnice a rămas neatins de mâna omului pomul cunoașterii ne-a dat primul cuvânt o silabă plină până la refuz de uimire acum puteam povesti cu înflorituri ceea ce inima știa mai bine după căderea în păcat am căutat loc vorbelor noastre ce nu mai aveau loc în adâncul inimii și-ncet încet am făcut loc minciunii crestată-n carnea cuvântului tot mai slăbit și mai golit de suflet fericiți cei săraci cu duhul vorbirii că ei își pun inima-n palme să rostuiască trăirile… și rugile… și bucuriile e timpul să reînvățam prețul tăcerii și-al ne-cuvintelor în carnea cărora se ascunde secretul nemuririi