un om, o mască

dimineața înseamnă pentru el o muncă în plus răscolește prin toate ungherele ca să-și aleagă masca nu poate ieși din spaimele sale fără mască nimeni și nimic nu l-ar convinge de contrariul acestei realități : azi un zâmbet mâine o cută între sprâncene poimâine o întrebare mută și fiecare zi se lipește de fața lui astupând furia ce mocnește lavă mistuind cămara sufletului invizibil, inodor, fără gust… până când… goliciunea lui nu mai stârnește nici o reacție Doamne știu că nimeni nu mă mai vrea dar încă nu sunt pregătit să mă dau ție mai lasă-mă să mă dau oamenilor îmi plac mângâierile ochilor îmi plac tăcerile lor știu că al Tău fiind îmi vei da totul dar totul acesta e prea mult pentru mine pentru sărăcia în care am trăit și pentru toate minciunile pe care le-am primit Doamne, sunt ploi care udă grădina ținând-o în viață soarele își revarsă lumina bucurându-se de fecioria florilor dar cine îngrijește oare de grădina sufletului ? unde zâmbete se ofilesc și mor rănind buze și suflete cu aripă grea de lacrimi foșnetul lor sună a hârtie arsă a gunoaie plimbate a rigolă și a abandon dar cu toate acestea în această grădină pustie aș vrea să-mi găsesc odihna