Din casa bunicilor

noaptea pe când luna-și face de treabă mă ridic din trup și mă strecor până-n odaia de sub scară acolo lumina se sfărâmă și cade pe podina de lut adâncind o cruce ce-și lungește piciorul până sub scară uneori, urc scara și-ntunecimea rămâne departe alteori mă-ntind și umbra îmi intră-n carne până simt răscolirea apelor a părelnică suferință în odaia de sub scară candela nu încălzește numai lutul mai răsuflă aburind jumătățile dospite ale lunii de-acolo de jos pare că scara trage toată casa pe drum de lumină mă ridic luând crucea-n spate și cobor cu picioarele pe pământ târându-mă până la marginea patului îmi trag sufletul de trei ori și mă cufund în apele visului fără teamă călcând treaptă după treaptă până-n podul cerurilor acolo amintirile miros a zăpadă și-a iesle.