Din casa bunicilor

da, lucru de mare taină căci ea fusese zidită-n carnea tăcerii făr\' de alt rost decât acela al prelingerii unui timp din-năuntru înspre-n afară ea nu simțise-n toată viața ei carnea tare și ruginit lustruită a fierului odihnindu-și uitarea în ea. gaura cheii nu știa ce-i cheia dar știa toate bălțile și dâmburile ce se aruncau la picioarele ochiului scormonitor gaura cheii știa să scuture toți norii pufoși obligându-i să se-ncaiere ca-ntr-un teatru antic departe de spaimele mele... gaura cheii spunea vântului să-mi aducă frunzele galbene și grele de ploi și tot ea, seară de seară, făcea loc lunii ostenite să se strecoare în cameră și să se culcușească pe preșurile de coade ale bunicii gaura cheii a fost fereastra mea către lume mereu boltită, luminoasă și răbdătoare lăsându-mă să mă strecor prin carnea lemnului în lumea de lumină... o singură dată, trei zile la rând a fost rea cu mine scoțând toată întunecimea pleoapei și păstrând în tăcere, pe masă, între patru stîlpi de lumină gura cu luciri de ceară mai târziu mi-a spus că ochii mei de copil nu trebuiau să vadă șirul îngerilor veniți s-o ajute pe Buna să treacă pragul luminii alături de toate poveștile ei astăzi, gaura cheii oarbă și știrbă s-a prăbușit în uitare căci lumile nu-și mai strigă una alteia veștile de peste iarnă