Din casa bunicilor

de fiecare dată îmi amintesc cu drag de geamul în care se tăia lumina umplând toată odaia cu sângele ei cald ca laptele din cana smălțuită de pe plită în geam, mușcata îmbătrânea căutându-și rădăcinile rătăcite prin lutul ars de sete dar mai ales făcea cu ochiul (roșu de atâta plâns) albinei mistuite de inutilă zbatere pe drumul de aur prăfos al razelor după ce dădeam o raită prin viața de afară între dejunare și prânzire mă așezam pe lavița de sub geam ascunzându-mă de ispitirea văzutelor coborându-mi pleoapele către lumea nevăzutelor preț de o tăcere. și ziua îmi căuta pricină rostogolindu-mă a joacă prin iarba înaltă iar seara, după toată alergarea bunica sufla-n lampă inundând odaia cu zicerea molcomă și povestirea tuturor nemaiauzitelor. luna abia ivită, trăgea cu coada ochiului printre dantele și cum prindea momentul, dădea năvală, până-n colț, ridicând colbul cu mătăniile ei smerite tulburând arderea candelei și dedulcirea sfinților coborâți din icoane la cuminte ascultare chiar și acum, dacă dau ocol amintirilor găsesc același geam străjuindu-mi somnul și căutările, despărțind depărtările și lacrimile