M.P.

Amintirile mele, cu imagini de lacrimi și armonii de vioară, mă întorc în timp, în închinări pustii de om singur și plâng, plâng în toată veșnicia înaltului cer. Melancoliile îmi trezesc

Reușesc să mă regăsesc, să-mi revăd răsăritul cuvintelor, tainele și toate cuvintele mele pline de nostalgia pe care le-am rostit în această vară plumburie. Nu-mi mai oftează

De s-ar aprinde văzduhul si flăcările lui să se închine în fața creștetului meu, al omului!

O toamnă târzie sufla în spuza timpului. Abia spre sfârșitul lui noiembrie cerul începu să se întunece...

Mă tem de teama optimismului meu!

Vocea ei sună catifelat! Mă infioară din creștet până-n tălpi și simt valuri de tensiune în propriul meu trup din vina plăcerii ei.

Întunericul alunecă la ochii mei și-mi reamintește de nopți nedormite umbre de durere fără chipul meu adânc în ploaie, vise scormonite... Amintirile mele triste ce vor să spele? Oare rușinea

“ Libelula feminină, plutind spre zare fără rost, udă, plânsă fără mila de norii cei mai fioroși. Îngândurată și zăcută într-un colț de câmp pustiu, gândul ei ce se îndreaptă spre libelula

Luna strălucește într-o astfel de noapte, când blândul vânt săruta copacii... Stelele își scaldă lumina în luna aguridă și strălucește difuz într-o pală... Luna, tristă și plânsă cum

Tu îmi ești destinul și speranța, ascultarea mea de azi, de mâine... Tu mi-ai deschis calea spre optimism, spre zâmbet, seninătate și cuvinte. Eu nu am reușit ca toate aceste gânduri să le

Întreaga ta ființă mi-ar refuza această rece și nemiloasă demolare a gândirii mele, acest refugiu împotriva cunoașterii... Străpuns de cuvinte și uitat ca și prefața unei cărți, mă simt în

Așa cum pomii rodesc pe pământ, poeziile mele vor deveni hrană!

În răsăritul dimineții, lângă soba cea pustie unde doar poetul plânge și lacrima-i pustie... Cu lacrima-i în palmă și vântul greu adie, doar gând bizar de toamnă, doar dor poetic, cântec.

Tu ești asemeni unui înger care traversează iadul fără să-și păteze aripile cu smoală. Nu te-a atins nici o ticăloșie, nici un compromis nu ți-a secționat ființa. Ești tu, tu în adormire,

Adesea mi-am luat rămas-bun de la viață. Îmi spuneam întru inima mea: caracterul meu este pecetluit: ce să mai caut în acest trup? Trebuie să plec, să fug din el... N-am nevoie

Pășesc în negura dreptății retras și plin de gând, cu vocea-mi înecată, cuvântul cunoscând... Pășesc în bezna morții, a timpului pierdut și plâng în calea-mi nopții, plâng pierdut în

Urcat-am pe acel piedestal mut, privind în jos, asfalt mut, căzut în gânduri, asfalt, asfalt și privindu-mă înlăcrimat, urmă pe asfalt. Nori negri, nori asfalt de zgură, vânt ce bate, vânt

Sunt melc și îmi doream să fiu o vază, dar fiind floare, în vază m-am așezat și fiind ploaie, în melc m-am transformat!

Am îngenunchiat în fața unui copac și i-am spus despre durerea mea, despre cum acest timp trece în fragmente... căci mereu îmi aduc aminte de mine. M-am repezit pe gardul viu și verde și

Trandafirii s-au scuturat, încetul cu încetul, din pricina vibrației, și-au luat zborul, unul câte unul...

Mă simt capabil să discut despre orice zâmbet, dar zâmbetul tău asemănat cu amurgul, îmi oferă tristețea morbidă a gândului și curajul sau dorința de a-mi da osteneala să urmăresc

Câtă tristețe îmi poate oferi acest Bach, melancolie, lacrimi și gânduri. Cât de mult mor odată cu aceste armonii pe care le-a elaborat, cât de mult... În ochii mei plouă, plouă deși afară e

Sunt legat în lanțuri ca smintiții închis într-o celulă, hămesit bătut și torturat de mine însumi prin lacrimi și prin ziduri mă simt rănit. Și printr-o moarte timpurie ce stă închisă-n

Dacă aș avea curajul și putearea, ți-aș arunca în față o mie de reproșuri binemeritate, ți-aș vorbi de natură, de lacrimi... Cât de necesar îmi este pentru echilibrul meu sufletesc!...