Amintirile mele, cu imagini de lacrimi
și armonii de vioară, mă întorc în timp,
în închinări pustii de om singur și plâng,
plâng în toată veșnicia înaltului cer.
Melancoliile îmi trezesc
Reușesc să mă regăsesc,
să-mi revăd răsăritul
cuvintelor, tainele
și toate cuvintele mele
pline de nostalgia
pe care le-am rostit
în această vară plumburie.
Nu-mi mai oftează
Întunericul alunecă la ochii mei
și-mi reamintește de nopți nedormite
umbre de durere fără chipul meu
adânc în ploaie, vise scormonite...
Amintirile mele triste ce vor să spele?
Oare rușinea
“ Libelula feminină, plutind spre zare fără rost, udă, plânsă fără mila de norii cei mai fioroși. Îngândurată și zăcută într-un colț de câmp pustiu, gândul ei ce se îndreaptă spre libelula
Luna strălucește într-o astfel
de noapte, când blândul
vânt săruta copacii...
Stelele își scaldă lumina
în luna aguridă și
strălucește difuz într-o pală...
Luna, tristă și plânsă cum
Tu îmi ești destinul și speranța,
ascultarea mea de azi, de mâine...
Tu mi-ai deschis calea spre optimism,
spre zâmbet, seninătate și cuvinte.
Eu nu am reușit ca toate aceste gânduri
să le
Întreaga ta ființă mi-ar refuza
această rece și nemiloasă demolare
a gândirii mele, acest refugiu
împotriva cunoașterii...
Străpuns de cuvinte și uitat
ca și prefața unei cărți, mă simt
în
În răsăritul dimineții, lângă soba
cea pustie unde doar poetul plânge
și lacrima-i pustie... Cu lacrima-i
în palmă și vântul greu adie, doar
gând bizar de toamnă, doar dor
poetic, cântec.
Tu ești asemeni unui înger care
traversează iadul fără
să-și păteze aripile cu smoală.
Nu te-a atins nici o ticăloșie,
nici un compromis nu ți-a
secționat ființa.
Ești tu, tu în adormire,
Adesea mi-am luat
rămas-bun de la viață.
Îmi spuneam întru
inima mea:
caracterul
meu este pecetluit:
ce să mai caut
în acest trup?
Trebuie să plec,
să fug din el...
N-am nevoie
Pășesc în negura dreptății
retras și plin de gând,
cu vocea-mi înecată,
cuvântul cunoscând...
Pășesc în bezna morții,
a timpului pierdut
și plâng în calea-mi nopții,
plâng pierdut în
Urcat-am pe acel piedestal mut,
privind în jos, asfalt mut,
căzut în gânduri, asfalt, asfalt
și privindu-mă înlăcrimat, urmă pe asfalt.
Nori negri, nori asfalt de zgură,
vânt ce bate, vânt
Am îngenunchiat în fața unui copac
și i-am spus despre durerea mea,
despre cum acest timp trece în fragmente...
căci mereu îmi aduc aminte de mine.
M-am repezit pe gardul viu și verde
și
Mă simt capabil
să discut despre orice
zâmbet,
dar zâmbetul tău
asemănat cu amurgul,
îmi oferă tristețea
morbidă a gândului
și curajul sau dorința
de a-mi da osteneala
să urmăresc
Câtă tristețe îmi poate oferi acest Bach,
melancolie, lacrimi și gânduri.
Cât de mult mor odată cu aceste armonii
pe care le-a elaborat, cât de mult...
În ochii mei plouă, plouă deși afară
e
Sunt legat în lanțuri ca smintiții
închis într-o celulă, hămesit
bătut și torturat de mine însumi
prin lacrimi și prin ziduri mă simt rănit.
Și printr-o moarte timpurie
ce stă închisă-n
Dacă aș avea curajul și putearea,
ți-aș arunca în față
o mie de reproșuri binemeritate,
ți-aș vorbi de natură, de lacrimi...
Cât de necesar îmi este pentru
echilibrul meu sufletesc!...