elogiul demenței

ești valul care poartă cântecul meu la mal cântecul meu și mortul meu și calul meu și cearceaful meu alb ești femeia pe care nu am așteptat-o niciodată care face marea să ardă în flăcări și pe buzele copiilor nedoriți să spumege sângele când șoptesc cuvântul mamă mă strigi în vis și mă torturează singurătatea ca pe un prizonier care își poartă otrava pe limbă pregătit să cedeze – minciuna ta că pe cer s-au adunat toți norii cine ești tu să mă zidești în această lume ca-ntr-o fântână la o răscruce de drumuri în această liniște neînchipuit de vie (în care ana lui manole tremură de teamă) cine sunt eu sunt umbra cine sunt eu sunt înverșunarea sunt sufletul petrecerii în lumea de apoi cine sunt eu cine ești tu dacă nu altarul către care mă închin când dumnezeu nu există deschide-ți brațele să ne iubim până când bețivii vor transforma apa în vin pentru prima oară până când mulțimea ne va arăta cu degetul și atunci vom afla ce înseamnă dragostea cu adevărat