lucian m

folosesc inumanul pe post de catapultă proiectând în eter urletele fiarelor ce-mi populează deseori visele am aflat umpleri noi pentru spațiile mele diforme puținul lut păstrat de

pe baltă nu mai adia nici umbra vântului de pe vârful undiței mele vechi de bambus mă privește Dumnezeu prin ochii unei libelule albastre sunt atât de gol dintr-odată că iarba de sub mine și

de multe ori încercam să trec dincolo ignorând diluția ipocrită pe care o considerăm realitate cu ochii larg deschiși desenam pe tavan siluete ființe difuze ivite în concret pentru a tăifăsui cu

mă întreba cineva dacă mai trăiesc ascuns îndărătul unui fel de galben cu limită roșie punctată falsific în tăcere destinația existenței celorlalți ochiul roz al cobaiului mă privește

pe omul din lan se odihnesc două ciori ascultând vânt la picioarele lui înflorește un mac sfințind pământ .......

e un fel de gol între ieri și azi de parcă s-ar fi rupt ițele acelea colorate ce leagă apusul de răsărit degetele tastează timid încă un vers încrâncenate docil în cuvânt pe marginea geamului

un greier scăpat dintre rândurile unei poezii a sărit din monitor drept pe tastatură încercam să-i explic fiorul inspirației ce-mi unește degetele de taste și delicatețea cu care acestea trebuiesc