lucaci sorin

cum ridic ninsoarea la rang de virtute într-o iarnă cu vulpi argintii ca niște gulere pufoase la gâtul memoriei afective și cum bezmetic ridic noaptea peste oraș ca o uriașă umbră polară

nu-mi place să stau pe întuneric și nu o spun din complezență îmi trebuie doar puțină lumină cât un bob de mazăre să-mi devorez spațiul intim cu urlete siberiene de malamut să-ngenunchez în

cum e întuneric și n-ai de ales încerci să te obișnuiești în fiecare seară cu singurătatea unei femei de kandinski scoasă la licitație printre prieteni în dimineața vestitorului de ploaie o

sunt un cuțit de vânătoare înfipt până-n plăsele în inima amurgului sunt pământul brăzdat de cicatrici de arsuri și de plictiseala amicilor din copilărie cu puțin înainte de cântatul cocoșilor

dimineața vocea răgușită a clopotelor în foișor ca un semn de recunoaștere între pieteni locul unde se adună pelerini locul unde se îmblânzesc suflete în blană de chinchilla când ziua își

la ora când te dezmiardă părul cârlionțat al copilului strângi jucăriile într-un coș și răsufli ușurat toate lucrurile stârnesc o revoltă a lucrurilor toate zăpezile capătă sens printre aburii

printre viciile mele persistă un miros de mortăciune cu guler apretat și redingotă neagră dar și o teamă nedisimulată care-mi sfâșie în fiecare noapte bucăți mici de insomnie cu parfum de

inimile noastre au rămas doar niște biete streșini de mucava peste lacrimile îngerilor și peste somnul poeților când bat în orologiul vechi din turn cum ticăie ceasul negru pe dulapul din

toate bune și frumoase așteptăm concediul ca niște șopârle viu colorate din insulele galapagos trebuie să ducem puii la mare la aerosol la ultraviolete pe coastele grecești turcești sau pe

când îngerii plutesc deasupra noastră la ore toride ca o umbră robustă în pulberea amiezii se mișcă precum coțofenele cu un aer stătut prin preajmă cu siguranță nu-i vedem dar prezența lor

să faci poezie pe marginea prăpastiei ca și cum orice cădere în gol ar repeta la nesfârșit aceeași schizofrenie sălbatică aceeași fâlfâire cu iz rânced a aripilor aceeași mireasmă de insomnie

pictori și poeți anonimi ca un batalion disciplinar dimineața între sticlele pe jumătate goale de remy martin pisici negre sau albe ascunse printre tomberoanele multicolore ale orașului mai

parcă n-ai mai scris cum scriai pe vremuri cv-uri către marile corporații multinaționale transformat peste noapte într-un poem cu servietă bordo de piele un intrus cu ochelari de soare pălărie

când lucrurile o iau razna din neglijența stupidă a unei zilei (pentru că până și o banală zi poate greși) asemănarea dintre pisica maidaneză și mieunatul pervers al străzii e o pură întâmplare

așadar totul se repetă totul e ciclic când se despart amanții în toiul nopții după câteva ore de pălăvrăgeală pe marginea fortului și le plimba briza sărutul umed peste cefele uscate vii tu cu

cândva eram celebrul dirijor al filarmonicii si gura ta ca o orchestră funambulescă în uniformă roșie de re minor astepta semnele magice intr-un colț de dormitor acum aștept să se extragă

în cele din urmă am atins focul cu zâmbetul meu de incaș am făcut mari reverențe apoi m-am închinat lui pentru că numai focul ne putea vindeca de patimile de obsesiile de angoasele

niciodată să nu strecori o coropișniță arămie în sutienul voluptuos cât două fabrici de lapte al unei tinere gospodine s-ar putea să vorbească una cu cealaltă despre horoscopul zilei

nu-ți fie teamă, îți spuneam într-una din acele seri nu-ți fie teamă nu ne vom abandona prin orfelinate sau case de copii nu ne vom izgoni îngerii pufoși din paradis vom rămâne împreună și ne

tatăl meu bolnav în acel anotimp straniu citea ziarul cu gravitatea momentului hibernând în liniștea sa ierarhică iubea femeile pe tocuri înalte și pentru acest fapt dorea să iasă cât mai grabnic

pe un drum de țară o căruță hodorogită și mârțoaga de smoală a lui anticrist “trâmbița wagneriană a tuturor sfidărilor” care tremură în fața unui dumnezeu adevărat fără frac și fără mănuși de

o singură dată doar o singură dată am vrut să sărut moartea ca un tânăr îndrăgostit ce eram (doamne ce vremuri) și tocmai atunci proasta satului a podidit-o sângele pe nas și pe gură și mă

în tine au început să crească fluturi destul de vizibili prin pielea străvezie acest lucru este indubitabil și cred că s-a întâmplat într-o dimineață fluturi uriași fluturele monarh (danous