Lory Cristea

a intrat pe furiș cu bagaje și arme în oglinda ovală nici tânără nici bătrână îmbrăcată în alb ca o soră medicală cu obrazul imobil nici aspru nici dulce ca o asumare de boală se-ntoarce

Au venit niște domni foarte bine-mbrăcați Însoțiți de-un ilustru, bătrân poliglot Și păreau absolut de normal motivați Să ne cumpere munții cu vulturi cu tot. Mai avem de vânzare un dans

În cârciumă la Fane Spălăcitu\' lâncezeau, ca de obicei, doi, trei, bețivani cu paharele de basamac în față. Fane-și făcea de lucru, lustruind un pahar ordinar de sticlă și trăgând cu ochiul la Marin

Nici vară nu mai e cu-atâta ploaie Din cerurile tot mai depărtate, Ce apă să te spele de păcate Când urșii se hrănesc de la gunoaie? Ce sculptor ar putea să înțeleagă Cum de s-a-nsângerat

Cât timp o icoană se-ascunde Tăcută, în suflet la mine E bine pe lume, e bine Mai am încă, unde pătrunde. Cât timp pot să plâng de durere Și lacrimi să-nchid într-o carte Departe e moartea,

Nicu Covaci, Josef Kappl, Mircea Baniciu, Ovidiu Lipan \"Þăndărică\", Mani Neumann, Cristi Gram si Ionut Contras alcatuiesc trupa despre care nu se poate scrie, trupa care poartă, deloc întâmplător,

mă leg într-una și dezleg pe foaia asta de hârtie și cred că domnul Guttenberg se-amuză de prin galaxie cu litere la pălărie adun și scad și tot îmi pare imparul c-ar putea fi par și-atunci

După ce treci de râul Doamnei, în apropiere de Curtea de Argeș, la Corbii de Piatră, se află un locaș încrustat în piatra muntelui, ca o peșteră. Fiind și vatra voievodală a Corvineștilor, acest loc

și plec ciudat decepție o nouă dragoste sau moarte în pântec port o neînțeleasă frază dar le-o fi spus Marquez pe toate în veacul de singurătate fără resentimente sau vreun pic de

În zilele în care-s vânt și ceață Tu lasă-mă să fiu de negăsit Eu umblu la hotarul dintre viață Și moarte, să mă aflu deslușit. În gândurile mele răstignite Durerea va veni ca să se culce Și

unii cred că locuința unui bărbat e un Iad părăsit unde rar se mai aude dalta cioplind câte o moarte de duminică pe care o iau în buzunar în căutarea vreunui maidan somptuos unde s-o abandonez timp

poem desculț scrie femeia cu rochie verde iarbă de iunie a câta oară măsoară pământul născut cu dureri șapte zile din șapte zămislește ulcioare de vindecare toamna lăcrimează dintr-un cer

o dată la două anotimpuri suflet obosit și dezgustat de povara trupului mă lăsam moale pe patul de dincolo de columna alb pământie ca praful de piatră un junghi plăcut în capul pieptului nici

Dacă-a tăcut poetul l-or fi crucificat În legea mâinii drepte l-au judecat în turmă Prin ghearele tăioase-ale celor care scurmă Pentru-a-i umbri portretul fatal simplificat Muțenia sa sfântă

la cumpăna dintre a fost e și va fi mai pune copacul câte un inel împrejurul trunchiului care dansează cu el precum cadânele se unduiesc din șolduri șerpește adormindu-l ca într-un simulacru de

Așa-i că mă urâți suratelor? Sigur, vă dau dreptate O să mă fac curând de tot, mare Și poate vă iau bărbatul Sau locul în înalta societate Așa a fost decând lumea... Doar ,,unele`` au

Ce vis o fi acel ce m-a ucis, Simțindu-l cum mă vrea și mă sugrumă Amirosind a carne și a humă Ca-ntr-un păgân etern de nedescris? Ce nopți de vânătoare și de pândă Reped puhoi de vorbe-asupra

de la fereastră mă dor toate luminile stinse ca niște cetăți supuse iubirilor de toamnă de-atâta ploaie norii au luat forma câinilor de prin piețe nimeni nu doarme de frica

Eu sunt poetul stărilor din mine Pe care le accept cu-nvrednicire, Mai am ceva rezerve de rușine Lăsate de ai mei drept moștenire. Și am să scriu de orice nebunie Ce-o să adaste-n gândurile