Lorena Craia

Mi s-a destăinuit aseară Primul Om, Care-a atins pământul din planare, În zborul său prin vârfuri reci de pom Şi-a destrămat subit orice-ntrebare. Şi se făcea din oră ora lungă A ultimului

Astăzi îmi este teamă de tine, Astăzi îmi este teamă de mine – Oglindă neștearsă de timpul trecut, Când glasul de ieri și de azi a gemut – Smoală din ceruri parcă revine, Cerul pare că nu mai

mâine se-ntâmplă o frunză de nuc şi noi aşteptăm rugina pe frunte mâine e alb şi astăzi e alb şi noi doar murim în drumul spre noi 27 aprilie 2017, Constanţa

nu este bine să m-apropii de mijlocul fierbinte al femeii o pot privi oricând prin gaura cheii cum își dezbracă noaptea de pe umeri de pe coapse cum se întinde pe smochine arse închide ochii

La umbra unui clopot vechi Încă mai crește iarbă gri, Cu mărăcini, perechi-perechi, Jilavi de ploi prea străvezii. Se-aude susurul discret De ape limpezi din izvor, Chemând toți cerbii-n

În labirintul raiului advers, Ce cade peste mine ca o brumă, Un ochi de-al tău mă-ntâmpină pervers Şi-nlătură brutal orice cutumă. Apleacă-mă peste prăpăstii vechi, Pândește-mă cu buza coaptă,

ne sprijinim de urmele părinților ascundem în tranșee gândul lor și punem capăt orizontului cu silueta noastră ștearsă prin ceața lor, un ochi de mag clipește des când plouă și ne tot duce

De la lună şi-napoi Fuge carul meu cu boi; Carul mare o fi mic, Carul mic o fi nimic? Stelele din ochii tăi Se despart în două văi: Una duce la amiaz, Luminând ochiul meu treaz, Una-şi face

Mă uit în oglindă Îmi place ce văd Dumnezeu s-a decis Şi face prăpăd Demolează oraşe natale Şi fumul felin mă gâtuie sec Dumnezeu s-a decis Azi mă înec Cu pieptul şi mâinile

Am auzit că bolta-i mai aproape, Am auzit că muntele-i pustiu, Am auzit că podul peste ape S-a sfărâmat sub pasul tău târziu Și muntele așteaptă să se crape. Nu știu dacă dorința mea-i

smoala vâscoasă mă umple pe dinăuntru m-am împrietenit cu iedera care m-a gâtuit vocile osificate în pereți gurile fără gingii înroșite în foc umerii scofâlciți frunţile netezite de

toţi au propriile limite iar o mare parte din aceştia au şi limitele celorlalţi o mare parte din cei care au şi limitele celorlalţi au şi limitele impuse de societate iar o mare parte din

libertatea frunzelor de iarnă mi-a învins tăcerea dintr-o dată iată! cum se lasă fulgii peste noi Tata pleacă iarăși la război Mama îl ajută să îmbrace neputința sângelui din ace nu așa se

să nu generalizăm infinitul pentru că acesta poate fi cuprins ȋntr-o clipă întoarsă pe dos cu podul palmei în care creştetul lui şi-a găsit odihna 16 mai 2017, Constanţa

sânul era presat de calea ferată o dungă neagră urca pe coapsă până la ceea ce a mai rămas din ceea ce am smuls diblurile au prins rugină sub ochi mă gândeam la ultima ei

ştii cum e să calci pe bumbi de tăceri în tandem cu morții care bat în tavanul pământului? ştiu cum să nu ştiu tocmai de aceea ne îngropăm sistematic de la stânga la dreapta când

te iubesc pentru că eşti sonată şi nimeni nu mai ştie să te-ncânte până la următoarea abatere voi mângâia o coardă până îmi va spune şi ea ce sonată eşti 4 iulie 2017, Constanţa