Lorena Craia

Rupestru, ponorul de ape, Alunecă-n brațe de iele, Brăzdând printre niște hârtoape Poiană de crude nuiele. La marginea ei, odihnește Pădurea de seculari Și-n mijloc, magnific,

pescarii mă-mprumută deseori cu apă leşioasă – murim de sete sau trăim pe-ndelete ȋntr-o zi am gustat acul undiţei numai cu vârful limbii sarea a înflorit ca un mucegai fin pe acelaşi

Se jefuiesc stele pe cer Ca-ntr-o ţiganiadă falsă Şi din ciocanul meu de ger Cioplesc icoana ta întoarsă. Au adormit lalele negre Pe o scriptură fără zei Şi un diavol stă de veghe La

s-au uscat întrebările-n punctul final umezirea urechii o noapte de greață de viață de tine, de mine copil idiot când se-aude-nserarea mută în grabă strada pe care ne calcă o

este ciudat cum nu trebuie să faci nimic pentru ca petalele cireșului să ajungă pe șotronul copiilor străzii nu clipi de prea multe ori te întrebi dacă nu cumva chiar ei au căzut de

am scris balada cailor pe sârmă cu sângele unui copil flămând de care-mi amintesc în somn plângând am fost și-acel copil până la urmă mă doare mâna asta în paragini la cât am sprijinit-o ca un

nisipul mi se-oferă ca răspuns în fiecare zi când apusul alunecă molcom în ape când scoicile se-ncumetă să își dezgroape casele țestoaselor greoaie ca stropii reci de ploaie care se scurg pe

„Tată, dintr-o-mbucătură, Dă-mi o cuminecătură, Să nu mai întrebe sfinții Unde mi-am pierdut părinții.” Geamul minții se închide, Poarta gurii se deschide, Constelația de gânduri Îmi

Mă retrag într-un exil, Până-n luna lui april, Să mă-ntorc la începuturi Și să-mi construiesc pe scuturi Floarea florilor ce scuturi. Mă retrag în cânt de nai, Până-n lunile de mai, Să

E parcă O barcă La mal De cristal Şi-n barcă Încearcă Să suie -o gutuie, Gutuie Gălbuie, Eşti lună Străbună, Gutuie -amăruie, Eşti lună Cunună! În mijloc De foc – Un

La limita înspre o dulce rea demență Am sufletul închis în penitență, La capătul de pat – genunchii strânși – , Sub coate reci stau ochii mult prea plânși. Se naște o parâmă şi-un cavou, Ce-mi

morişca albastră tăia în felii subțiri obrazul nostru şi am rămas nemişcaţi până cineva a suflat iubito eu plec la război 4 iulie 2017, Constanţa

la o cramă un necunoscut rostogolea un butoi cu melancolie pe scările pe care urcă şi coboară viţa de vie nobilă, albastră, obscenă la intrare doi copii de cerberi sorbeau liniştiţi

gândurile unui filosof nu se pot domestici doar cu zahăr tos cum nici pe șeful de partid nu-l poți liniști doar c-un os dar îi pot arăta oase care țin loc de case mugurilor de

am crezut că amărăciunea se transmite genetic ȋntr-o zi am spart oglinzile cu oglinzile trecutului și am așteptat roadele amărăciunii câteva povești trăite pe margini câteva tangaje ori

Şi plouă, plouă, plouă, Pentru câmpia nouă, Ce-mi crește în odaie, De rouă şi de ploaie. Cu mâinile-amândouă, Vă dau din rouă vouă; O stea din două-n două Se-aprinde în văpaie Şi plouă,

Ȋntr-un sertar, cu o scrisoare, Peniţa timpului azi moare; Cireşe-n slove stacojii, Grâu în lumini lumânărií, Un pardesiu pentru stafii, În ore reci şi purpurii. La geamul vechi, o

Zăvoaiele nu mai cresc, Munţii se despăduresc, Mările se neliniştesc, Frunțile îmbătrânesc, Copiii nefericesc, Părinţii se răzvrătesc, Iernile înnebunesc, Verile lungi se feresc De seri,