Lorena Craia

Ah, tunet în cer și-n inima ruptă, Ploaia pe ochii ce mi-i oblojesc, Fulgere stau pe liniștea suptă De tot ce nu am și mă împietresc! Ah, lume nebună, lume nebună, Totul, stupid, sfârșindu-mi

În crângul meu aspru de-atâtea sălcii Se-aşază o lună pe marginea bărcii, Iar lacul priveşte la mine cum tac Şi plute de iarbă din mine desfac. Când păsări de noapte îmi cântă difuz, Cu ochii

Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați, Acum, când numai toamnă semnez în calendare, Să fie oare vremea doctrinelor barbare? Să fie oare timpul din timp să încuiați? O rapsodie care

Privesc îngândurată masa goală, Mă tulbură că ești în neființă, Simt inima că suferă de-o boală De renunțare, fără de dorință. E neagră călimara, poate știi, De gândurile care mă

cearcăne de sticlă sub ochii de lemn sunt semn că mama se tocmea în iarmaroc cu toţi sfinţii şi părinţii care se țin de mână şi rânjesc dinții la fusta decolorată pe care, odată, o

pe drumul iernii mele este toamnă încrengăturile de brad neputincioase îmi seamănă a case ori a ninsori ca o chemare ancestrală spre muchia unde singură și goală îmi stă la căpătâi o siluetă

Blestemul din urmă m-ajunge, Mă prinde în chingi de oțel, Săgeata în inimi străpunge, Cu vârf șlefuit dinspre el. Se lasă o lespede grea, Pe mine-n adâncuri îngroapă; Cu palme de tot mă

Oare Este soare Peste floare De cicoare? Oare doare Când mai moare? Şi din boare De răcoare, Şi rumoare, Şi splendoare, Şi candoare, Iese-un flutur Şi mi-l scutur Peste-un

până la urmă moartea s-a decis să-şi facă de petrecanie în mijlocul drumului leşinată pe dâra fumului pe buza tunului un soldat a găsit-o zăcând se răscolea într-însa şi poate şi-n

Ropot de umbre renaște-ntr-o viață, Cu mine, cu tine, cu noi amândoi, Iar cu lumina, ce tulbur ne-agață, N-aș mai aprinde făclia-napoi... O toamnă pierdută-ntre noi, – amintiri, Pe drumuri

conviețuim deficitar pe o planetă de mortar privit din alte perspective noi poate construim ceva fără să știm și tot așa ca-n fiecare epocă bolnavă ne obligăm copiii să urce în bărcuțe de

o moleculă s-a întors fericită acasă după ce a muncit o viață la ADN-ul unui prost * o moleculă s-a schimbat la față după ce-a trudit o viață la ADN-ul unui prost care-ncerca să-și facă

degeaba ne plimbăm pe umerii copacilor dacă nu înțelegem vorbele tracilor nu mai au frunze dar au muguri de piatră și rădăcini încolăcite pe istorii străvechi aceia umblau cândva în

Nu mă tem de ceea ce sunt Între cer şi vechiul pământ, Între liniște şi zbuciumare, Între zâmbet şi-adâncă-ntristare. Nu mă tem de ceea ce este Între viață şi-o simplă poveste, Între ochii

a murit tata ca o pânză de pictor întoarsă pe dos de furtună și nu am tăcere destulă să caut un pod o lumină o scară ce tristă e mama e tristă de-aseară nu plânge nu știe nu

Mâna ta miroase-a vară Ochiul tău, a gând de seară, Și-n genunchi, de primăvară, Înflorește-o piatră rară. Nu-i nici sus, nu e nici jos, Dar mă taie pân’ la os Și nu-mi este de

Nu veți putea să-mi răstigniți cuvântul Nici la altar păgân, nici în scripturi Și nu-mi veți mai răstălmăci nici gândul Aproape mort din mine, în torturi! Sunt ca un sloi de gheață ce

deasupra unui câmp de flori tu o să mori și voi lăsa ca testament buchetul anemonei de ciment apoi să-mi pui la căpătâi lumina nopții nimănui acum sunt între rai și iad pe nicio frunză nu

Despre unii oameni se scrie, Despre unii oameni se cântă, Mâhnirea, firește, rescrie De oameni ce necuvântă. ‘Năuntrul meu bate-n metal, Ducându-mi spre sine-un afront, Prea ascuțit și

Din faună, în mine, Un lup flămând revine, Se naște și renaște, Dar nu știu pentru cine; Ca sfântul pentru moaște, Se târguie pe-un bine, Iar soarele, ce-apune Din razele

de ce am tendința să vorbesc la per tu cu ființe bipede ce nu știu să scrie? tot circul acesta necesită-n grabă o altă filosofie dumneavoastră, stimabile, sunteți deștept cât timp vi se