S-a spart al clopotelor sunet
împovărat de- atâtea proorocii;
a început să-și plângă dreptatea,
pe furiș... nu-și mai căntă rostul:
se pierde vibrația
sub limba de-aramă.
Se-așterne
În jurul tău
într-un spațiu cuprins de lumină târziu,
cu băgare de seamă
pășește primăvara
al albinelor polen.
Din zgomotul ghețurilor
in foșnet de verde
întorși din nămeți,
La balu-ntristării, ființă femeie,
de-o trăsură pustie-a fost dusă.
Era coasta Lui inima mea,
pios ospăț veșniciei?
La balu-ntristării fecioară aleasă
cu brațe de înger și-o rochie
Rădăcini de rai
Eu nu mai cred în iubire...
Ea este ca o suflare de vânt.
În șoaptele crucii mă cațăr târziu
și mor ca o umbră în bocetul apelor mele.
Eu nu mai cred în
Locuiesc în mine încă,
unde cartea mea-i limpede ocean,
și misterios univers
în care-oglindirea-mi abundă.
O lacrimă de stare
căzută-ntr-un vis...
Final.
O existență nebună cu
Facerea
Plânsul înoadă norocul
Pe când alfa zâmbește.
Inimi și degete,
Clatină lesne universuri pereche...
Graba, rumegă praful mersului cosmic.
Se cutremură meleagurile pierzaniei
Și
Se răsuceșțe capitolul
în sunete noi…
Părăsitu-mi-am zămislirea în sine,
aceeași parte din mine.
O mască-n loc de aripi,
cămașă de fier pentru silnici.
Am părăsit lumina speranței
TREZIRE
O viață lipsită de lume,
O lume lipsită de stare...
Și timpu-n frăție cu piatra va curge
Prin lacrimi nisip de secunde:
Iluzoriu adoarme lumina
Odata cu ochii ei tristi.
Iar
M-am născut într-o lume reală
dar trăiesc într-un vis ireal
în care-am sădit toate semințele timpului,
pe chip de fetiță cuminte.
Ce forță compactă
să-mi mai atingă suflarea
sau firul
Martirii
Erau copii
așa cum toți copii ne ducem.
Cărau lumini
cu zâmbete scâncind,
iar crudul vânător de suflete,
pe-a sa cruce stăpân,
în zgomot de umbre-ncrustate
biciuia anotimpul
Cristalul
Spălătorii de vise...
Prea cuprinsu-m-au zorii!
Șoptește a gurii natură,
cuvânt alb, lent vrăjit,
pe buze de înger,
răspândit de iubire...
depărtata-mi iubire-ncolțită.
Mă
Ipohondrie
Nu-mi visează picioarele
Să le potrivesc de sus.
Numai pagâne cercuri desfac muguri.
Soldați pentru drumuri,
Oase neângrijite,
Deosebind fiecare
Călătorii ostenite.
Nu-mi
Ancora
Sssssssssst!
Fă liniște în nebunia mea!
Încerc să respir halucinații obsesive...
Vreau să rup firul legat de nevinovățiile mele,
apoi să reconstruiesc pe fiecare urmă albă
un soi de
Arcușul
Au învins!
Mi-am strigat;acei cai,
cu stări biciuite.
Nechezul lor
a pătruns sub armura vie...
Mă tem că această furie,
le dă aripi de zbor
cu tropot de smalț.
