Povară
Nu mi te-nmuia-n palmă,
Rază de lună fără cuvinte,
Rămâi nestatornică fată morgană
Cu aripi de înger și zborul cuminte.
Apleacă-ți urechea de fildeș,
Spre mine și taci cu
Stai cu mine,
Mai stai cu mine
Și nu mai pleca niciodată
Îngerii mai pot aștepta…
Să aștepte afară…
N-ai nevoie de ei acum
Nici tu
Nici eu
Nici ei
Nu înțeleg…
Așa că lasă-i s-aștepte
Ei
Interiorizează-te în mine
și fă-mă un tu
cu aripile tale
și cu ochii tăi de ceară,
dar nu-mi da voința
ta
că n-o pot purta
Interiorizează-te în mine
Și naște-te din nou
Din sângele și din
Din când în când amurgu-și plânge
Străina-i soartă trecătoare
Încătușat în mii de lanțuri,
Între lumină și-nserare.
Din când în când salcâmul bate
La geamul meu c-o creangă ruptă,
Își
Când țărmul se logodește cu marea
Și-n frunțile lor bate spuma
De ceruri atârnă pământul
Și-n valuri se-mpiedică luna.
Atuncea văzduhul s-avântă
Spre noaptea ce picură stele
Lumină din ele
Batranii ingeri...
Iar mi-au arat gradina
Cu plugul greu pe umeri
Ei semanau lumina
Din mine.
*
Prea multe rani
Le ustura obrazul
Dar nu plangeau
Ci-si asteptau
Am omorât un înger
odată
i-am sfâșiat veșmântul
de lacrimi și suspine
cu mâna mea pătată
de sânge și de crime.
Și ce păcat… săracul…
căci gura lui
de-o viață,
șoptindu-mi la
Sunt eu...
Un înger bătrân
Acoperit de soare
Și cu picioarele afară din cortul ceresc.
Nu-mi mai știu nici numele,
Nici parola de intrare în Rai
De-aceea am rămas pe-afară.
Acum rătăcesc
