Poezii

Povară Nu mi te-nmuia-n palmă, Rază de lună fără cuvinte, Rămâi nestatornică fată morgană Cu aripi de înger și zborul cuminte. Apleacă-ți urechea de fildeș, Spre mine și taci cu

Stai cu mine, Mai stai cu mine Și nu mai pleca niciodată Îngerii mai pot aștepta… Să aștepte afară… N-ai nevoie de ei acum Nici tu Nici eu Nici ei Nu înțeleg… Așa că lasă-i s-aștepte Ei

Interiorizează-te în mine și fă-mă un tu cu aripile tale și cu ochii tăi de ceară, dar nu-mi da voința ta că n-o pot purta Interiorizează-te în mine Și naște-te din nou Din sângele și din

Din când în când amurgu-și plânge Străina-i soartă trecătoare Încătușat în mii de lanțuri, Între lumină și-nserare. Din când în când salcâmul bate La geamul meu c-o creangă ruptă, Își

Când țărmul se logodește cu marea Și-n frunțile lor bate spuma De ceruri atârnă pământul Și-n valuri se-mpiedică luna. Atuncea văzduhul s-avântă Spre noaptea ce picură stele Lumină din ele

Batranii ingeri... Iar mi-au arat gradina Cu plugul greu pe umeri Ei semanau lumina Din mine. * Prea multe rani Le ustura obrazul Dar nu plangeau Ci-si asteptau

Am omorât un înger odată i-am sfâșiat veșmântul de lacrimi și suspine cu mâna mea pătată de sânge și de crime. Și ce păcat… săracul… căci gura lui de-o viață, șoptindu-mi la

Sunt eu... Un înger bătrân Acoperit de soare Și cu picioarele afară din cortul ceresc. Nu-mi mai știu nici numele, Nici parola de intrare în Rai De-aceea am rămas pe-afară. Acum rătăcesc