Liviu Nanu

Mie nu mi-e frică să trag oblonul peste geamul acesta curat și subțire. Nu mi-e frică nici să închid pleoapa peste viața abia zărită ca dintr-un tren în mișcare. Mă tem doar să nu

Spărgeam vitrine prin oraș. Din ele ieșeau mătăsuri și pantofi de sport televizoare, blugi și genți de piele și lenjerii și-articole de mort și se-nșirau în urma mea pe stradă era ca un

Albine rumegam. Crăpau trotuare de praful bleujandarm de pe pantof iubito, ne iubeam printre tractoare într-un prelung duet de ah și of vitrinele plîngeau. Din manechine o ceață ecosez se

Mi-e o lehamite tulbure libidinoasă și densă. O lehamite ce se-așterne peste mine ca o ceață perversă, sau ca un colb din dosare rebele vomitat în tăcere venind de undeva, dinspre

Cînd te privesc, iubito, îmbrăcată în tricoul ce mai poartă, încă mirosul ultimei nopți, văd în pieptul tău două cireșe gata să pleznească eu sunt un pofticios așa că stai mai departe sau

sînt trist... dar pentru asta nu acuz pe nimeni și mă îndrept într-o obscură duplicitate pe cele trei cărări păcătoase ca un milog ce soarbe vrînd-nevrînd din călimara sfîntă a

Viață de șarpe mi-ai dat, Doamne. să umblu încrețit printre bulgări de carne să mestec bomboana viscerală a disperării cu otravă cu tot și să-mi fluiere oasele pe argila cuminte a trupului

În mîini de lut vom plăsmui pistoale, pe fruntea morții vom depune flori. dar nu ne temem. Mintea ne e moale iar prin stomac ne troienesc ninsori. O iarnă port în mine, mai celestă Luceferi

Între noi e o lume prea mare ce moare încetul cu încetul. Doar plictiseala care mă îmbibă îmi mai vorbește acum, pe o limbă rotundă și profană. Între răsărit și apus a rămas aceeași

Ai și obosit să te agăți de viața asta ca de un colac care se dezumflă. Mai bine bea ceva tare sau plimbă-te cu trenul dintr-o gară în alta cu speranța că cineva îți va cere într-un

Pe casa scării s-a mai spart o glastră, Și-n lift te miri cum putrezesc cotoare. Copiii bat covoare sub fereastră acum, la ora sfîntă de culcare. Să dormi ai vrea, dar sună telefonul. Privești

Ne strepezeam privirile pe dealuri, prin galbenul pădurilor de toamnă. Tristețea peste noi cădea în valuri, Și ne citeam poveștile în palmă. Cu melcii clefetind pe urma noastră, închipuiam

Era în toamnă - bîlciul era-n toi. Și ne plimbam pe sub balcoane triste Din cer și din copaci curgea noroi și ne ploua pe umeri cu batiste. Miros de murături și mititei ne pătrundea în suflet

Ce îngeri sîntem noi, Doamne? Icari aluzivi prăbușiți din prea’nalturi. Exilați în landurile facerii Din prea multă înțelegere... Pofticioasa gîndire trece pe lîngă noi. Și ne-ascultăm în

Pe înserat, cînd s-au dospit aricii Și lacrima se pîrguiește-n sare, În mari orașe, din senin, calicii Își risipesc averile pe care odată le-au avut. A fost odată... mă risipeam și eu cu

Hai să nu ne spunem nimic! Măcar un timp, o vreme să lăsăm între noi tăcerea. Nu vezi cum plictiseala vine din urmă Și se așează peste toți ca o zi de luni? Ce ne-ar aduce vorbele mai nou

Profeții și-au rostit de mult Noianul de vorbe pe creștetul meu ca un mălai dureros. Ursitoarele au plecat buimace cu limba despicată de rostiri deșarte. Îmi pari mai frumoasă cum privești în

o valiză paște pe trotuar scriitorii se combat în stiluri câinii ling asfalt. bătrânii s-ar amăgi cu viața din aziluri prin văzduh chiștoace negre ard manechinele în coate-s roase râmele s-au

La rampa de gunoi se aruncă și cărți. Le mai aleg țiganii, scurmând printre oase, În epoca asta contabilizată din părți a inginerilor în cămăși de mătase. Mai găsești printre stârvuri, ca un

Mă mîngîiai pe pantof, cu privirea-n neant Și-ți străluceau cireșe albastre-n retină, Încît sufletul meu colorat, de amant, se îndrăgostise de vechea uzină. Eu sunt rural, tu ești mai