Cîrciuma lui Bicuță

- Ce poate fi mai frumos decît să te trezești dimineața pe la șase, cînd soarele abia a răsărit, cînd ceața de toamnă se ridică din pămînt ca un abur fermecat, cînd broaștele încep să orăcăie…, zise Dan a lu’ Nașu și privi nostalgic în paharul gol. - Nu se zice broști? întrebă Micăle. Păi, după ploile astea, cînd sunt atîtea băltoci, normal să fie și broști. - Ce ceață, dom’le? veni replica Profesorului. Sînt aburii baligilor proaspete și calde lăsate de cai. Dar, pe undeva, ai dreptate. Ai să vezi mîine-poimîine că dispar și astea și nu mai avem nimic personal, al nostru, neaoș. Doar fum de eșapament și claxoane. - Mie mi se pare o prostie să te trezești dimineața, replică Poetul. Doar cei nefericiți, angajații la stat sau la patron, cu salariu mizerabil se scoală la ora aia imposibilă. Mie îmi place să lenevesc dimineața. Atunci îmi vin în minte cele mai trăznite idei, care de obicei sînt și cele mai bune. Și ce poate fi mai frumos decît să stai degeaba și să nu faci nimic? Adică, mă rog, să ai o activitate, dar să nu degenereze în muncă, vorba nepotului lui Săndel. Și să știți că nu e chiar așa ușor, mereu se găsesc niște nefericiți și invidioși să te pună la treabă. Asta cu sculatul devreme e o îndoctrinare venită de la părinți în primul rînd, apoi de la societate. Păi, ați văzut voi vreo societate care să pună pe primul plan plăcerea cetățenilor? Eu, de exemplu, nici măcar nu am ceas în casă, m-ar stresa numai prezența lui, mai ales dacă are și sonerie. Cred că acela care a inventat ceasul cu sonerie a fost ori sadic ori nebun. În orice caz, munca mi se pare plicticoasă prin disciplina ei și prin lipsa de varietate. Și eu cred că doar cei liberi, care refuză să devină unelte ale unei societăți se scoală tîrziu și lenevesc în pat. - Aici chiar nu te contrazic, zise Săndel. Și cred că toți sîntem de acord cu tine, mai ales că niciunul dintre noi nu pontează vreo muncă la oră fixă. Dar să vă povestesc cum mi-am petrecut sfîrșitul de săptămînă. Am fost la întîlnirea de douăzeci și cinci de ani de la terminarea facultății. Am închiriat o pensiune la Fundata și ne-am adunat toți acolo, cu neveste cu tot. Nu am fost prea mulți, unii sunt plecați din țară, n-au putut veni. Ne-am strîns totuși vreo douășcinci, cu neveste cu tot. Așa cum procedam în fiecare an, am făcut și și de data asta un fel de bal mascat, în sensul că fiecare s-a deghizat în ce-a crezut că e mai bine. Numai bărbații, că femeile dădeau note. Unii în pirați, alții în arabi, în tîrfe de centură, iar un coleg, Nicolae, de la Rîmnicu Sărat, chiar în polițist. Avea și un chitanțier și ne împărțea amenzi cu articole inventate de el. Alt coleg, Anton, de la Constanța, venise cu o bormașină cumpărată pe drum, la ocazie și începuse să dea găuri în pereți, cică s-o probeze. Bineînțeles că a luat și el o amendă pentru „muncă în timpul pauzei de pahar”. Asta a ținut pînă după miezul nopții, pe urmă ne-am schimbat în țoale normale și am dat-o pe șprițuri. Spre dimineață, pe la ora patru, ne trezim la ușă cu unul îmbrăcat în polițist. Era cu spatele și discuta cu nevastă-mea despre nu știu ce articol de lege. „Al naibii, Nicu, acum se dă la femei”, le-am zis colegilor. Ia să vedeți ce-i fac”. Eu eram deja cam chior, dar mi-am spus că merită să intru în joc și să-l iau nițel peste picior, așa că i-am tras una după ceafă de i-a sărit șapca și i-am mai dat și un șut în cur. Cînd se întoarce ăla, văd că nu e colegul meu, era unul necunoscut. Nicu era la masă, privea și el spectacolul, alături de ceilalți. Nevastă-mea a dat ochii peste cap mai să leșine. Polițistul, că era polițist de-adevăratelea, și-a cules șapca de pe jos, a luat o poziție demnă - atît cît putea fi de demnă - și a scos imediat un pix și un caiet de procese verbale. Abia l-am potolit, au venit și ceilalți să-l convingă că face o mare greșeală, că nu a fost cu intenție, că una-alta. Ãla nu și nu, că articolul numărul, deranjarea liniștii publice, ultraj, dosar penal... Ca să-l convingem, l-am rugat pe Nicu să se echipeze în uniformă de polițai. Dar asta l-a îndîrjit și mai mult, că port ilegal de uniformă și însemne publice... Noi i-am spus că, fiind în spațiu privat, asta nu se pune, că doar n-a ieșit pe stradă. În final, l-am lămurit și a stat cu noi la șprițuri, ceea ce probabil asta și dorea. Cred că era cam însetat, sau poate adrenalina își făcea efectul, că a ras o juma’ de sticlă de whisky și cîteva pahare de vin. Pe urmă, i s-a făcut foame, așa că i-am dat și două fripturi. Am stat la povești despre fotbal, pescuit și, normal, politică. Ne-a povestit ce eforturi a făcut el să scoată lumea la vot și, mai ales, să voteze pe cine trebuie ca să-și poată păstra serviciul. - Asta se întîmplă peste tot, zise Profesorul. Eu știu un polițist de la noi din tîrg care îi căra la vot pe țiganii din Cotorga cu mașina poliției. Pe ăia cu dosare, normal. Și pe neamurile lor. Cu pedeleul trebuia să voteze, dar ăia mai încurcau trandafirii așa că mare lucru n-au rezolvat. - Domnu’ Profesor, lasă-l, dom’le, să povestească, nu-l mai întrerupe, că-și pierde ideea, zise Bicuță. - Așaaa...continuă Săndel. Ceilalți se duseseră la culcare, mie îmi cădeau ochii, dar a trebuit să stau pe baricade cu el, pînă la opt dimineața, cînd a ieșit din tură, nu înainte să bea și trei cafele și să plece cu o sticlă de vin la pachet. Doar Nicu a rămas cu mine, îmbrăcat și el în uniformă, dar m-a atenționat că-i datorez un bidon de zaibăr pentru efortul lui. S-au despărțit prieteni, de parcă erau chiar colegi, ba chiar polițistul l-a și salutat la plecare cu „Să trăiți!”, că doar Nicu avea grad mai mare. După ce a plecat polițistul, Nicu mi-a făcut un semn cu ochiul și mi-a arătat camera de filmat. „Am tras cîteva cadre, mai precis tot ce s-a vorbit, e bine să fii acoperit, la o adică. Dacă se răzgîndește și ne face un proces verbal? Îl dăm și noi în gît pe iutub”. Afară se luminase de ziuă, era o ceață groasă, lumea începuse să circule pe drum. Unii duceau vacile la păscut, alții cărau o cruce proaspătă, de lemn. Crucea mirosea a brad, încă n-o vopsise. M-am dus la culcare și pînă la trei după amiază nu m-am mai dat jos din pat. Așa că îl înțeleg pe Poet, cu atitudinea lui și mi se pare chiar sănătoasă. Că dacă nu dădea ăla găuri în pereți, nu venea polițaiul peste noi. Citeam undeva că două milioane de oameni mor anual din cauza muncii. - Ãia precis nu intră în cîrciumă, zise Bicuță. Aici e sănătate curată, poți să întrebi pe cine vrei. Cu condiția să fie cumpătați la băutură. Nu mai mult de zece beri sau patru coniace pe zi. - Aici ai dreptate, Bicuță, zise Dan a lu\' Nașu. Hai dracu noroc. Pace și prietenie! - ... Nici n-a fost, nici n-o să fie, completă Poetul.