Scriitorul tânăr și supărat

(Acesta este o schiță de portret. A nu se înțelege că toți sunt așa). Scriitorul tânăr și supărat e și serios, chiar grav, asemenea cetățeanului grav descris în prefața de la „Vițelul de aur” (Ilf și Petrov). El nu este postmodern, pentru el postmodernismul a murit o dată cu ultima eclipsă solară (fără să-și fi dat valorile, spun unii). Și nu e postmodern pentru că postmodernismul înseamnă printre altele nu negarea operelor scrise până la el, ci regândirea lor cu o tentă ironică. Postmodernismul nu întoarce spatele, ci recuperează poezia modernă. Dar scriitorul tânăr și supărat reacționează altfel la ironie, el refuză parodia, luptă direct cu înjurătura și chiar cu ranga (aici din păcate nu sunt originali). Nu are simțul umorului, sau dacă îl are face eforturi disperate să îl reprime, pe fața lui rar vezi un zâmbet, doar îndârjire, doar e un luptător „cei ce nu ard înflăcărați ca noi/în flăcările noastre se destramă” (nici aici nu sunt originali). Scriitorul este supărat pe tot ce mișcă, mai ales pe cei care nu fac parte din anturajul lui, pe cei care nu-i apreciază efortul creator. După principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastră” sau „nu există”. Scriitorul tânăr și supărat are și frustrări. Dacă în revistele literare ale „celorlalți” nu are loc o dată, de două, de trei ori, el nu renunță ușor, e și bătătarnic. Își face propria lui revistă în care își publică creațiile dar ia și poziția criticului literar cu aere de erudit. Care critic refuză bineînțeles ce s-a scris până la el în materie de estetică, totul e demodat, desuet, doar el „știe”. Croce, Călinescu, Vaillant, Couty, Gliksohn, Brunel sau Madelénat, ca să nu mai vorbim de criticii români în viață, nu există, doar el poate da verdicte. Își confecționează propria scară valorică și încearcă să fie original respingând modele autohtone confirmate. El își îndreaptă atenția spre alte zări, pentru el modele nu pot fi decât Creeley sau Erofeev. El, scriitorul tânăr și supărat scrie liber despre orice (asta e bine) dar refuză asta altora. Ceilalți, în marea lor majoritate sunt „obosiți”, dacă nu chiar penibili. Scriitorul tânăr și supărat nu iubește. El „și-o trage”, linge, vomită, juisează, fumează iarbă, apoi în final se bese de plăcere, inaugurând totodată o nouă estetică. El își cheltuiește energia mai degrabă încercând să desființeze ce nu-i place și mai puțin să creeze, el are nevoie de spațiu viran fără alți competitori în jur. El nu știe să discute, el se ceartă, el nu cedează niciodată, nici în fața argumentelor, el își construiește propria realitate, a lui și numai a lui. Scriitorul tânăr și supărat nu are Dumnezeu. El este propriul lui Dumnezeu.