Sofisme

alambicate, sofismele glăsuiesc terțelor persoane inefabile absurdul existentului. neantul, ascuns în sine, plonjează pe plaja inexpresivă a neființei, orbit, neantul prin propria perspectivă va triumfa nealterat, căci persoanele mici, neînțelegătoare, vor privi prin lentile de rază de jeg. astfel, absurdul va absurdiza peren, cele necesare înțelegerii, divinul va diviniza și mai mult, și numai imateriala neînțelegere va trece aberațiile noastre într-un atelier al desăvîrșirii. vorbele oamenilor sunt pași pe planeta absurdității din care Dumnezeu mușcă exclamații. neantul incognoscibil se tîrăște la picioarele șerpilor care ne strîng de gîtlej. o, Doamne, dicționarul acesta orbește semeni, o, Doamne, dicționarul acesta e transcendența neantului în sine însuși. dă-mi o cacofonie inteligentă, Doamne, să ne tînguim împreună de dibăcia acesteia!